interviu-tudor-giurgiu,-regizorul-filmului-„libertate“,-despre-masacrul-de-la-sibiu:-„unii-dintre-spectatorii-tineri-imi-spuneau:-«bai,-cum,-chiar-asa-era?-si-oamenii-astia-pareau-ca-traiau…».-eu-am-interpretat-o-asa,-parca-eram-oamenii-cavernelor“
INTERVIU Tudor Giurgiu, regizorul filmului „Libertate“, despre masacrul de la Sibiu: „Unii dintre spectatorii tineri imi spuneau: «Bai, cum, chiar asa era? Si oamenii astia pareau ca traiau…». Eu am interpretat-o asa, parca eram oamenii cavernelor“

…„Libertate“, ultima secventa: tarand dupa el o punga de plastic pe care scrie „Camel“, ofiterul de Militie intra pe usa apartamentului sau de bloc, pe care cineva scrisese cu creta „TERORIST“. Aproape ca-ti vine sa-i plangi de mila bietului om – lui si camarazilor sai militieni si securisti. Aproape de moarte, batuti crunt, tinuti intr-un bazin de inot golit de apa zile in sir, sub amenintarea mitralierelor, anchetati – toate, degeaba. Nu ei fusesera teroristii.

Insa ceva, in filmul lui Tudor Giurgiu, parca te impiedica sa empatizezi cu militianul si colegii sai. Sentimentul acesta e posibil sa fie simtit de multi dintre romanii care au deschis Netflix in ultimele saptamani si au apasat butonul telecomenzii in casuta cu titlul „Libertate“ deasupra figurii ofiterului „Dragoman“. Si au fost destul de multi, pentru ca in prima saptamana filmul a fost pe locul 2 in topul celor mai vizionate productii in Romania, iar in a doua saptamana s-a pastrat pe locul 4.

De aici incepe discutia aktual24.ro cu Tudor Giurgiu, regizorul filmului „Libertate“ – printre foarte putinele pelicule de fictiune aparute in Romania despre Revolutia din decembrie 1989. „Libertate“ nu e documentar, nu e docudrama, n-are scopul de a restabili adevarul istoric si nici de a se substitui statului roman care, in 35 de ani, n-a fost in stare sa-si faca treaba. E un film de fictiune, personajul principal – un ofiter de Militie – insusi este inventat, n-a existat in realitate. Dar, cu toate acestea, reda fidel evenimentele ingrozitoare petrecute la Revolutie in Sibiu. Actiunea, personajele – toate sunt inspirate din realitate. Tudor Giurgiu povesteste ca i-au trebuit ani sa se documenteze. „Am facut munca de jurnalist de investigatii“, ii povesteste reporterului.

A mers in sate uitate de lume, a cautat protagonistii intamplarilor in toate ungherele tarii. Si i-a fost foarte greu sa se pastreze obiectiv fata de naratiune. El, care a iesit abia la 18 ani in comunism, care a trait cu frica de a vorbi liber, cu frigul din case, cu cozile la mancare si benzina, cu viata pe cartela, cu teroarea impusa de militieni si securisti, trebuia sa reziste acum tentatiei de a se razbuna pe memoria lor.

Pentru ca, subliniaza Tudor Giurgiu, „in acel context si moment istoric, Armata a tras absolut nejustificat“. Filmul „Libertate“ e o lupa pusa strict pe momentul rafuielii Armatei cu Militia si Securitatea la Sibiu, in momentul rasturnarii lui Ceausescu. Regizorului i-a fost foarte greu sa le explice oamenilor acest lucru. Intr-o tara in care autoritatile au ingropat cu buna-stiinta adevarul s-a ajuns sa se spere, total nerealist, ca un film de fictiune „va spune ce s-a intamplat“.

„Libertate“ pare sa fi fost o provocare indeajuns de mare pentru ca Tudor Giurgiu sa nu-si mai doreasca asa ceva. Pelicula nu si-a scos din biletele de cinema nici banii de promovare. Abia pe Netflix a ajuns la public, in mod nesperat – dupa cum marturiseste insusi regizorul.

Au fost problemele tehnice. Cum sa gasesti oamenii care sa arate ca-n ’89? Romanii nu-si dau seama, dar s-au schimbat mult fata de perioada comunista. Erau si aratau ca niste trogloditi, o duceau prost, erau imbracati mizerabil, ii invidiau pe militieni si securisti pentru ca aveau acces la servetele parfumate si bauturi de import. Azi o duc mult mai bine si asta se vede. Cum sa gasesti azi fizionomiile de acum 35 de ani?

Cumva, Tudor Giurgiu reuseste sa reconstituie atmosfera de atunci. Blocurile gri, scarile inghetate, oamenii amarati, frica, violenta. Pana si scena cu televizorul alb-negru redand pe marginea bazinului celebra „Lambada“ din programul Revelionului 1989-1990 de la TVR a fost greu de facut. Caseta cu programul de atunci nu mai exista, asa ca a trebuit recreata de ici, de colo, din franturi.

Dar impactul a fost major. Tudor Giurgiu e convins ca publicul sub 40 de ani nu are cum sa inteleaga toate subtilitatile filmului. Dar un cutremur va fi produs in mintea multora. Au fost tineri care au venit la el si l-au intrebat socati: „Cum, chiar asa a fost? Chiar asa traiau romanii inainte de 1989?“. Un fel de oameni ai cavernelor, o forma de viata primitiva de care nu vrem sa ne mai aducem aminte. Pe care am aruncat-o undeva, in haul uitarii, iar Tudor Giurgiu a pescuit-o ca s-o urce din nou sus, pe ecrane, s-o vada toata lumea.

Tudor Giurgiu: „Bugetul a fost de 1,5-1,6 milioane de euro. Nu ne-am scos banii. Nici ce am bagat suplimentar in campania de promovare a filmului nu am scos din cinematografe. Azi, in Romania poti sa scoti bani doar dintr-un film comercial, daca ai buget 500-700.000 de euro“

Matei Udrea: Filmul „Libertate“, facut de dumneavoastra despre masacrul din decembrie 1989, de la Sibiu, a fost foarte bine primit pe Netflix de publicul din Romania. A fost pe locul 2, acum inca este pe locul 4, la cateva saptamani dupa lansare. Tinand cont ca e un film care trateaza un subiect greu si nu e ceva cu glumite, o comedie, v-a surprins aceasta apetenta a publicului?

Tudor Giurgiu: Acum, sincer, eu ma asteptam sa facem mai multi spectatori in cinema (filmul a fost lansat asta-toamna – n. red.). S-au adunat aproape 45.000 de spectatori, dar cred ca, pentru genul asta de film, cat si pentru multe altele, tipul de consum s-a schimbat in ultimii ani. Adica abonamentul la platformele de streaming a regandit relatia dintre cei care produc film si public. De-asta eu asteptam, eram curios, dupa tot hype-ul (agitatie – n. red.) care a fost toamna trecuta, ce-o sa facem pe Netflix. E, de fapt, un mediu pe care nu-l poti stapani. La cinema, lucrurile sunt destul de clare. Iti vezi publicul, apuci sa-i intrebi de ce nu vor sa vina: „Ca e cu revolutie“, „ca e cu istorie“, ca nu vor sa mai vada comunism. Adica ai un feedback. Pe cand aici nu stii la ce sa te astepti! Pentru ca nu-ti dai seama ce impact poate sa aiba. Si am fost foarte surprins, nu ma asteptam sa ajungem chiar pe locul 2. Asta mi se pare important.

Cum functioneaza aceasta relatie cu Netflix? Cum ajunge un film romanesc pe platforma? V-ati dus dumneavoastra la ei sa le propuneti sau v-au cautat ei?

Ca orice corporatie de nivelul asta, ei sunt interesati sa aiba continut romanesc. Si, evident, continut care sa intereseze publicul. Adica nu e un act de caritate, un loc unde sa aduni toate filmele romanesti finantate cu bani publici care nu aduna spectatori si oamenii nu vor sa le vada. Netflix-ul, ca orice platforma de streaming, incearca sa adune continut local care are ecou in consumatori, pe care publicul vrea sa-l vada. Si mi s-a parut important ca, in afara de comedii si de filme comerciale, ei totusi isi propun sa aduca si filme, sa le spunem asa, mai serioase. Au avut si filme premiate la festivaluri, deci nu e o oferta care sa fie exclusiv doar de entertainment. Si asta pe mine m-a incurajat. Noi le-am propus filmul. Imediat au spus „Da!“. Si sigur ca mi-as fi dorit – si e visul oricui – sa ajunga pe multe alte teritorii, pentru ca primim multe mesaje, de la romani din toata Europa, care vor sa vada filmul. Din pacate, acum e doar pentru Romania si Moldova. Dar poate se va schimba si asta. Deci cred ca e dovada cea mai buna ca filmele astea, sa spunem, serioase, de arta, facute si cu bani publici, isi pot gasi si au public. Si daca ies bine, lumea vine sa le vada, indiferent ca e in cinema sau pe streaming.

„Cei tineri nu inteleg ce a fost pana in 1989. Filmam si aveam in rolurile de soldati niste studenti la Teatru si imi spuneau: «Tudor, noi nu stim ce au facut securistii. De ce vorbesti asa urat despre ei? Ce au facut? Explica-ne un pic, sa intelegem!»“

Stiti ce mi se pare mie interesant? Faptul ca, aparent, exista acest feedback din partea publicului: „Domnule, ne-am saturat, iar revolutie, iar ne povestiti cum a fost acolo, iar saracie, iar cum era inainte de ‘89…“. Si totusi, atunci cand apare un film de tipul asta la un click distanta de telecomanda, oamenii se uita! Pare un paradox.

E un paradox, pentru ca aversiunea asta e una care vine, de fapt, dintr-un trecut recent in care, poate pe buna dreptate, am vrut sa stergem cu buretele tot ceea ce ne-a facut rau, toate amintirile pe care nu mai vrem sa le reducem in fata. Nici mie nu-mi face deloc placere sa-mi aduc aminte cum traiam. Tata statea la coada la benzina, eu aveam in camera mucegai pe perete, era condens si uscam cu Foen-ul… Deci, am amintiri care ma vor urmari toata viata. Dar, vorbind cu spectatorii, si in special cu cei tineri care au avut incredere si au vazut filmul la cinema, ei mi-au spus: „Se spune ca nu mai vrem, dar noi, de fapt, nu stim ce s-a intamplat!“. Avem o naratiune triumfalista si care spune: „Poporul a invins, l-a dat jos pe dictator!“. Dar, de fapt, cunoasterea in detaliu a relatiei dintre Securitate si popor, Militie, rolul acestor institutii de forta, ce a facut Armata… Si nu doar in episodul decembrie 1989, ci de-a lungul a 50 de ani! Tipul asta de cunoastere lipseste cu desavarsire. Cei tineri nu inteleg. Filmam si aveam in rolurile de soldati niste studenti la Teatru si imi spuneau: „Tudor, noi nu stim ce au facut securistii. De ce vorbesti asa urat despre ei? Ce au facut? Explica-ne un pic, sa intelegem!“. Deci, de aici cred ca provine succesul. Poate ca oamenii au fost curiosi sa vada. Pentru ca multi nu au invatat despre asta. Sunt evenimente despre care nici oficial – in afara unor documentare facute la TVR de catre o echipa in care erau Cornel Mihalache, Razvan Butaru, care constant au revenit la subiectul Sibiu – se stie destul de putin. Si mi s-a parut important, dupa 30 de ani, sa incercam sa privim mai cu detasare evenimentele astea si sa vedem un pic si din alte unghiuri sau alte perspective. Sa le analizam.

Cum credeti ca s-a ajuns aici? Sa fim la 35 de ani de la Revolutie, iar cei nascuti dupa aceea sa nu stie absolut nimic? Sau sa vada printr-un filtru din asta idealizat, povestit de bunici, de parinti: „Doamne, ce bine era inainte de 1989, ce frumos!“. Stim ca la alte popoare exista aceasta grija sa nu se uite trecutul. Vedem evreii cata grija au sa nu se uite de Holocaust, polonezii sa nu se uite ce au patit de-a lungul istoriei, cand le-a fost impartit impartita tara. Germanii au preocuparea sa nu se uite ce s-a intamplat in Al Doilea Razboi Mondial si in timpul nazismului. La noi pur si simplu este un black out, e o o gaura neagra in care s-au aruncat si au disparut toate memoriile din perioada comunismului si ce a fost la Revolutie.

Sunt si nu sunt de acord. Am citit si multe interviuri cu urmasi ai Holocaustului. Evrei care traiesc in Israel ai caror bunici au plecat din Romania, din Moldova. Oameni care nu mai au o legatura prea mare cu Romania, dar intrebati fiind despre relatia lor cu cei apropiati din familie spuneau: „Nu am inteles nici in azi de ce bunica sau mama – dupa caz – nu a vrut sa vorbeasca“. Adica si la ei sunt nenumarate cazuri de familii, si-mi aduc aminte, la fel, bunicul meu a avut domiciliu obligatoriu in perioada legionarilor. Nici el nu a spus prea multe. Si putem continua, putem gasi exemple. Recent m-a sunat un amic actor care m-a felicitat pentru film si mi-a spus ca de-abia acum a inteles de ce tatal lui, care lucra in Ministerul de Interne, a disparut de acasa, s-a imbracat altfel. Si nu intelegea. Si au vorbit foarte putin despre eveniment. Abia acum, vazand filmul, a inceput sa inteleaga mai mult din foarte complicata situatie de fapt, zilele alea in care dorinta de razbunare fireasca a oamenilor era atat de mare incat oricine care lucra pentru Militie si Securitate era automat batut fara nicio remuscare. Deci tipul asta de ingropare a unei realitati istorice eu cred ca il intalnim si in alte popoare. Iar raul pe care l-am resimtit, cantitatea de rau a fost atat de mare incat… Cred ca un alt motiv pentru care oamenii au fost excedati a fost si faptul ca au trecut ani multi in care s-a tot batut moneda pe comunism, pe Revolutie, dar anii au trecut fara ca dosarul asta sa fie rezolvat, inchis. Adica e ca si cum concubinam cu ramasitele si cu coada asta de cometa a Revolutiei. Concubinam foarte placut. An de an mai punem o coroana, dar, de fapt, nimeni nu a inchis si nimeni nu a transat nici chestiunea legata de teroristi, nici legata de responsabilitate pentru cei multi care au murit. Adica lipsa asta de asumare, care cred ca tine si de asumarea statului, de implicarea statului, a serviciilor in a transa o data subiectul asta, asta a generat si un sentiment de nemultumire si de reactie de sastisire. Ca nu vrei sa mai auzi si sa mai vezi. Deci, e foarte complexa toata situatia asta si e greu, de fapt, de ajuns la un miez de concluzie. Dar e un pic de din toate.

Pot sa gasesc un raspuns, cel putin partial, la discutia noastra, in replica aceea pe care o spune la un moment dat unul din personaje in filmul dumneavoastra: „Tot ei sunt la putere!“? E scena aceea cand asa-zisii teroristi inghesuiti in bazin il recunosc pe procurorul militar venit sa-i ancheteze si exclama: „Pai, asta a fost anchetator in ’87, la greva din Brasov! Si acum ne ancheteaza pe noi ca fiind din partea puterii revolutionare?“.

Pai, in continuare e un cerc vicios! Seful Parchetelor Militare din Romania e azi cel care a ingropat dosarul de la Sibiu acum multi ani! A ingropat cu buna stiinta, ca asa s-a dorit la vremea respectiva! Adica, ce alta ironie mai mare a sortii vrem?

„Toate au pornit din dezinformare, manipulare si frica asta de dusmanul necunoscut care a fost inoculata, inclin sa cred, cu buna-stiinta, prin mesajele trimise in special prin TVR. Erau oameni fara pregatire militara si li se spunea: «Vin sa ne atace!». «Cine vine?» «Vin teroristii!» Si deodata te-ai trezit cu unii care sar gardul! Si nu i-ai mai luat la intrebari, ai tras! La nivel global, o mare parte din haos a fost generata de frica, de prostie si de lipsa unei comenzi ferme“

Cat v-a luat sa va documentati pentru filmul asta?

Cred ca ne-a luat in jur de… Toata perioada de lucru la scenariu, de cercetare, cred ca a fost in jur de peste 2 ani. 2-3 ani. Pentru mine a fost complicat pentru ca nu era neaparat proiectul meu, nu eram fit (pregatit – n. red.) sa-l fac. Am intrat in el intr-un moment ulterior scrierii scenariului primei variante de catre Cecilia Stefanescu si am simtit ca am nevoie de mult timp, de cautari, de intalniri, sa inteleg. Pentru ca atat de bizar a fost tot ce s-a intamplat acolo, la Sibiu, si toata relatia asta intre Militie, Securitate si Armata, atat de ciudata… Si nu am inteles, de fapt, de unde violenta asta extrema care a aparut deodata intre oameni care, cumva, erau vecini, se cunosteau, lucrau impreuna. Si imi era foarte frica sa ma apuc de film in conditiile in care nu petrec timp sa inteleg perspectiva fiecaruia, ca sa-mi fie usor dupa aceea sa pot sa scriu si sa regizez.

Ati exportat nedumerirea asta si in film. Exista acel dialog, la un moment dat, intre niste militieni si se intreaba unii pe altii cam asa: „Ba, dar ce au avut astia, de ce s-a intamplat chestia asta? Ca ne stiam, eram mana in mana?“. Aveti acum un raspuns? Incercati unul?

Si asta, si multe alte situatii care au dus la moartea unor oameni nevinovati, si haosul informational, toate au pornit, cred, din dezinformare, manipularea prin mass-media si frica asta de dusman, dusmanul necunoscut, teroristul care a fost inoculata, inclin sa cred, cu buna-stiinta prin mesajele trimise in special prin TVR. Am vorbit cu nenumarati fosti soldati, militari in termeni. Erau foarte tineri, foarte cruzi, 18-19 ani. Frica era absolut justificata. Erau oameni fara pregatire militara si li se spunea: „Vin sa ne atace!“. „Cine vine?“ „Vin teroristii!“ Si deodata te-ai trezit cu unii care sar gardul! Si nu i-ai mai luat la intrebari, daca sunt vecinii de la Militie! Si frica asta, de fapt, in care am trait cu totii, dar mai ales ei, ca erau in povestea asta, i-a facut – cred – sa puna mana pe arma si sa traga dintr-o stare fireasca de pericol si un instinct de aparare. Ai sentimentul ca omul de vizavi e dusman si vrea, la randul lui, sa te omoare pe tine. Tipul asta de situatie a fost foarte des intalnit si nu doar la Sibiu. Si toate mesajele astea care se schimbau de la o zi la alta, ca in poduri erau teroristi… Eu nu neg ca, poate, au fost si diversiuni facute de echipe specializate. Asta ar trebui, in fine, istoricii si institutiile astea sa ne spuna, dar la nivel global, o mare parte din haos a fost generata de frica, de prostie si de lipsa unei comenzi ferme. Orice comandant, din orice unitate, ar fi putut, probabil, sa opreasca haosul asta. Dar, la randul lor, ei cu totii erau de fapt convinsi si siguri ca teroristii sunt in oras, sunt aproape de ei si ca vor sa-i nimiceasca.

Ati fost cautat asta-toamna, dupa ce a aparut filmul in cinematografe, de fosti participanti la evenimentele din Sibiu, din decembrie 1989? Sa va spuna: „Domnule, a fost corespunzator realitatii!“. Sau dimpotriva, „n-a fost asa!“. A existat acest feedback?

Da, pentru mine a fost foarte important faptul ca multi din cei care au trait perioada aia in bazin sau in unitatea militara au spus ca, intr-adevar, asa a fost, ba chiar mai rau. Si aici vorbim, deopotriva, de securisti, militieni si soldati. Si asta cumva m-a linistit, pentru ca, sigur, noi nu am facut un film documentar, nu am facut o reconstituire, o docudrama, dar lucrezi cu un adevar istoric care ar fi putut fi foarte grav denaturat. Sigur ca, din punctul lor de vedere, tot efortul asta de documentare si executia au fost bine facute. Unde am avut alt tip de mesaje a fost din partea multor revolutionari, din partea unor oameni de buna credinta, oameni care au iesit din fabrica… Pentru ca, da, cam ei au iesit in strada atunci, ei au avut curajul, nu iesea intelectualitatea. Multi au vazut filmul si au spus: „Pai, ce facem cu filmul asta? Noi unde eram? Noi am fost doar o masa de manevra, eram cativa speriati, acolo, care urlam?“. Am incercat sa explic – si sigur ca e foarte complicat, de fapt, de inteles si de acceptat – ca un film nu poate si cred ca nici nu trebuie sa rezolve si nu are cum sa prezinte intreaga dimensiune a Revolutiei. E un subiect in care ne-am asumat ca decupam o singura felie a povestii vazuta din perspectiva unui militian, nu e un film despre curajul celor multi care au iesit si ce au facut. Ala probabil ar fi un cu totul alt film, dupa cum si despre Timisoara ar fi… Daca am incepe acum, cum sa faci un film despre Revolutia de la Timisoara? Poti sa faci despre povesti, despre personaje, despre… Dar reactia asta cred ca vine, de fapt, din aceeasi nemultumire fata de autoritati, ca lucrurile s-au taraganat si vinovatii n-au fost pusi sub acuzare.

„Unii dintre spectatorii tineri chiar mi-au spus: «Bai, cum, chiar asa era? Si oamenii astia pareau ca traiau…». Ma rog, eu am interpretat-o asa, parca eram oamenii cavernelor. Pentru cei de acum, ce era inainte de 1989 era un soi de primitivism“

Dumneavoastra aveati vreo 17 ani cand a venit Revolutia. La varsta asta deja intelegeati ce se intampla in jur, deci ati lucrat acum la film fiind in tema cu atmosfera de atunci. Credeti ca un regizor tanar, care n-a apucat Revolutia, ar putea sa faca un film despre asa ceva? Un film in care sa surprinda nuantele. Sunt cateva secvente acolo, in filmul „Libertate“… Ma uitam si ma gandeam daca telespectatorii tineri le pot intelege. Cand vorbeau personajele din film despre servetele parfumate sau despre guma de mestecat ca despre ceva extraordinar. Lucruri foarte rare inainte de 1989 in Romania…

Mi-e foarte greu sa sa spun, sa dau un raspuns. Si cred ca, in general, in cazul nostrum, al celor care facem filme, te apuci de un proiect atunci cand stii ca poti sa-l duci la capat. Nu cred ca trebuie sa fi trait perioada respectiva. Eu am acum subiecte in lucru despre perioada interbelica, despre lagarele de munca unde au fost trimisi multi intelectuali in anii ’50. Nu le-am trait, dar le-am citit. M-am preocupat sa caut materiale, declaratii, interviuri. Deci, nu cred ca e absolut obligatoriu sa traiesti ceva de asa natura incat sa poti sa faci filme despre asta. Sigur ca aici vorbim de o istorie care ne apropiata, generatii care inca traiesc si le-au trait. Si te ajuta, normal. Pana la 17-18 ani am trait in comunism si chestia asta a lasat niste urme in ceea ce suntem, cum am format si cum m-am dezvoltat ca om. Astea n-au cum sa dispara si te ajuta. Dar nu cred ca e o conditie obligatorie.

Haideti sa va intreb altfel. Sunt secvente care par un fel de „Tales from the Crypt“, iesite de undeva, din bezna amintirilor. Au fost aruncate intr-o groapa de gunoi a creierului si dumneavoastra le-ati scos de acolo. Sunt scenele alea sordide, toate atat de autentice, cu apartamentele de bloc mizerabile, cu scarile de bloc inghetate, cu frigul ala, cu oamenii care erau imbracati atat de ponosit. Aveti scena aceea cand intra revolutionarii in sediul Militiei si gasesc chestii azi banale, dar atunci considerate semne de opulenta: „Ia uite, au tigari Kent!“. Credeti ca publicul tanar, oamenii sub 40 de ani inteleg mesajul? Cum au reactionat in sala, la proiectie? N-au intrebat: „Ce-i cu faza asta? Ce-i cu astia care se mira la un pachet de Kent ori un whisky?”.

N-au cum sa inteleaga, din pacate pentru ei. Slava Domnului, e un film de actiune, cat de cat, si multi mi-au spus ca n-au avut timp nici sa-si verifice Instagramul, cum fac de obicei in timpul proiectiilor. Dar filmul le propune o avalansa de astfel de imagini si cred ca nu au timp. Nu i-am intrebat in particular, dar da, unii chiar mi-au spus: „Bai, cum, chiar asa era? Si oamenii astia pareau ca traiau…“. Ma rog, eu am interpretat-o asa, parca eram oamenii cavernelor, venind dintr-un… Adica pentru ei sunt convins ca era o forma de primitivism, de persoane care traiau… „Havana Club! apa de colonie!“, cum zicea un personaj din film. Adica tipul asta de situatie nu au cum sa si-l explice. Si cred ca, de fapt, toate semnele si mesajele astea vin intr-o avalansa pe care ei nu o proceseaza. E foarte complicat sa intelegi. De fapt, de ce i-ai pune sa inteleaga? Mi se pare important ca-i zgaltai si macar ii faci curiosi sa citeasca sau sa inteleaga cum a fost. Dar sa priceapa in detaliu privatiunile care erau, cum stateau oamenii si ascultau cu frica Europa Libera sau cum imi spunea mama, sa nu vorbesc nu stiu ce banc pe care il auzisem despre Steaua, Dinamo si Ceausescu a doua zi la scoala… Desi mie mi se parea foarte amuzant, dar n-aveai voie sa-l spui. Deci sentimentul ala, ca oricine putea fi un informator si ca putea sa-ti faca rau…. Asta n-ai cum s-o transmiti. Adica relatia asta toxica, tot ceea ce a lasat Securitatea prin mecanismul asta cumplit pe care l-a avut, de supraveghere, cat de mult rau au facut, asta cei tineri nu au cum sa priceapa si nici nu cred, de fapt, ca mai au de ce sa fie preocupati de asta. Adica filmele de tipul asta ii pot ajuta macar un pic sa vada asa, la suprafata, cat de rau a fost, dar n-ai cum sa intelegi daca n-ai trait.

Eu cred ca mai este o utilitate. Credeti ca e posibil ca vremurile acelea sa se mai intoarca vreodata?

Nu!

„Am preferat sa lucrez cu sefi de department care au trait acele timpuri. Au fost doua lucruri complicate: 1. Gasirea figurilor, a acelor fete. Azi, oamenii s-au schimbat, traiesc mai bine. Si 2. Gasirea efectelor militare“

Bun, nu in forma asta. Dar in aceasta forma a teroarei, a saraciei aceleia crancene, a privatiunilor, a faptului ca eram inchisi… Noi vorbim acum pe Skype, dumneavoastra sunteti la Bruxelles. O asemenea libertate, un regizor roman in anii ’70-’80 sa mearga in Occident si sa dea un interviu unui jurnalist din Romania, era de neimaginat.

Eu nu cred ca vremurile astea mai pot fi replicate. Daca am o singura anxietate, ea tine de felul in care manipularea functioneaza, poate la cote si mai diabolice azi. Nu mai vorbim de un canal TV care prin care era dirijata toata manipularea. Acum vorbim de nenumarate surse, unele dintre ele care efectiv risca sa-ti formateze creierul, sa-ti dea o perspectiva destul de unilaterala, si nu intotdeauna cea ajusta, asupra unor evenimente. Ori, mi se pare ca azi asta e pericolul, legat de faptul ca tu nu mai ai contact cu realitatea si totul devine cumva filtrat prin intermediul retelelor sociale si a tot ceea ce presupune interactiunea cu mediul virtual. Asta mi se pare periculos.

Mai am o curiozitate, o intrebare care mi-a venit in timp ce ma uitam la film. V-a fost greu sa obtineti toata recuzita aceea atat de autentica? De unde ati mai gasit caciulile alea rusesti, hainele care erau specifice inainte de 1989? Pana si figurile oamenilor pareau scoase din niste fotografii de atunci si lipite pe fata actorilor de acum. Unde i-ati gasit pe oamenii aia?

Slava Domnului, pentru asta ai colaboratori buni si ai echipe de filmare extraordinare. Oameni profesionisti. Da, e adevarat, am preferat sa lucrez cu sefi de departament la imagine, la decor, la costume, oameni tot de generatia mea sau mai in varsta. Oameni care au trait acele timpuri. Operatorul filmului, Alex Sterian, era in armata atunci, a trait ceea ce au trait si soldatii din film. Deci, obiectele astea le gasesti, daca le cauti. Au fost doua lucruri complicate: 1. Gasirea figurilor, a acelor fete. Azi, oameni s-au schimbat, traiesc mai bine, coafurile sunt altfel. Deci asta a fost o provocare, pentru ca stiam ca se vor vedea si riscam sa fim necredibili. Si al 2-lea lucru: gasirea efectelor militare. Pentru ca, din pacate, suntem un popor care nu avem deloc, dar deloc grija la cum ne protejam arhivele de orice fel. Adica de la modul in care arhivam documente pana la felul in care pastram obiecte de recuzita din perioada comunista, nu stim sa o facem cum trebuie. Si am preferat sa aruncam si sa casam si sa vindem. Am fost nevoiti sa apelam la Armata si am gasit, dintr-o absoluta mare intamplare, intr-o unitate militara, un depozit intact de care nimeni nu stia! Asta e… De asta e pasionant sa traiesti in Romania! Pentru ca, desi primesti raspunsul „Nu!“ sau „Nu se poate!“, tu trebuie, de fapt, sa-ti spui: „Nu e asa! De fapt, stiu eu ca s-ar putea sa fie o sansa! Sa mai verificam!“. Si intotdeauna, cum se intampla, degeaba vorbesti cu sefimea, trebuie sa-l gasesti pe Gica ala care are cheia de la depozit. Sau sa ai curiozitatea sa cauti. Dar e tot mai greu de facut filme de epoca in parametrii bugetelor care se vehiculeaza si pe care le avem noi in Romania. Nu mai departe de Budapesta – sigur, dintr-o cu totul alta strategie politica si culturala a regimului Orban, de reinviere a unor mituri si subiecte si eroi nationali –, banii care sunt bagati acolo in niste filme din astea istorice bat la fund ce facea Sergiu Nicolaescu pe vremuri. Din fericire, cand ai resurse, atunci poti sa faci lucrurile la un nivel de detaliu si sa confectionezi costume. Noi ne carpim. Si trebuie sa ne carpim intelligent, ca sa nu ne facem de ras.

„Bugetul a fost de 1.500.000-1.600.000 de euro“

Ce buget ati avut pentru filmul asta?

Cred ca bugetul a fost in jur de 1.500.000-1.600.000 de euro. Cam asa. Slava Domnului, a fost o coproductie romano-maghiara, ca tot aminteam de Budapesta. Ca altfel nu reuseam…

Am vazut, am vazut la inceput ca e coproductie si chiar voiam sa va intreb, m-am gandit de unde pana unde colaborarea asta cu maghiarii.

E o chestiune simpla, bazata pe reciprocitate. Casa noastra de productie a coprodus mai multe firme maghiare, unde am obtinut si finantare publica de la statul roman pentru trei-patru filme maghiare. Iar noi niciodata n-am luat bani de la Budapesta pentru filmele noastre. Am batut la usa si am spus: „Totusi, daca nu acum, atunci cand?“. Le-a placut povestea si a fost un ajutor salutar. Fara ei…

In ce a constat ajutorul maghiarilor la un film romanesc despre Revolutie?

Avem un coproducator maghiar care a primit banii de la Institutul de Film din Ungaria, iar ei ne-au platit echipament, catering, echipament de iluminare, am facut acolo toata partea de post-productie, adica montaj, sunet, luni de zile de lucru la film… Efecte speciale s-au lucrat si in Budapesta. Adica a fost o contributie extraordinara pentru care n-a mai trebuit sa platim noi.

„Temerea mea cea mare a fost sa nu fim acuzati ca ii spalam pe securisti. Asa a aparut scena din final. A fost o secventa greu de facut. Noroc ca am avut un actor… Pe langa Alex Calangiu, care joaca rolul militianului, si celalalt, Ion Gros, e un actor nemaipomenit, a batut la el, dar a batut pe bune!“

Am inteles. Scena aceea de la final, cand se duce militianul acasa la familia tanarului retinut in bazin, sa le spuna parintilor ca e bine, ca o sa fie eliberat, si e batut de tatal tanarului, cum ati gandit-o? Ca un fel de pedeapsa generica de care totusi nu trebuie sa scape in final personajul? Nici nu-ti dai seama din film daca militianul respectiv e un personaj negativ sau pur si simplu un personaj neutru. In mod clar, pozitiv nu este. Dar nu-ti dai seama daca e neutru sau negativ.

Da, scena asta a aparut dupa multe discutii pe care le-am avut cu Cecilia, scenarista filmului, pentru ca temerea mea cea mare a fost sa nu fim acuzati ca ii spalam pe securisti, ca ii albim si ca indreptam vina asupra Armatei. Care… Asta e! In acel context si moment istoric, a tras absolut nejustificat! Deci, aveam teama asta si ne gandeam cum sa facem sa nu iasa Securitatea, Militia asa, ca niste ca niste printese din filmul asta. Pentru ca, totusi, pentru omul de rand de atunci, de azi, cred ca si din viitor, ca sa fim foarte sinceri, Militia si Securitatea au fost cele mai detestate! Pe drept! Pentru batai, pentru toate abuzurile pe care le-au facut. De asta ne gandeam cum sa… Nu poti, in cazul acestui militian, personaj principal de care la un moment dat te atasezi, nu poti sa-ti imaginezi ca se naste o lume noua, am resetat contorul, nu poti sa incepi fara sa nu te lovesti, de fapt, de urmele pe care trecutul le lasa in mintea oamenilor obisnuiti. Pentru ei, militian, securist, acelasi lucru! Si, cumva, rezolvarea la care am ajuns mi s-a parut importanta. Am tinut la ea si a fost o secventa greu de facut. Noroc ca am avut un actor… Pe langa Alex Calangiu, care joaca rolul militianului, si celalalt, Ion Gros, e un actor nemaipomenit, a batut la el, dar a batut pe bune! Deci, cred ca a fost important sa se termine asa si motivul e cel pe care l-am mentionat.

V-ati mai baga la inca un film de genul asta, despre Revolutie?

(Tudor Giurgiu da viguros din cap, in semn ca nu)

Aveti atat de mult material tragicomic… Am vazut ce-a fost in Buzau, unde s-au impuscat intre ei peste un cimitir, ce-a fost la Giurgiu, declarat si oras martir, unde s-a imbatat unul, s-a urcat intr-o cisterna si a intrat in multime…

Sunt multe povesti! La Cugir, la Odorheiu Secuiesc! Umbland prin tara cu filmul am auzit nenumarate povesti. Si e interesanta concluzia celor care vad filmul: „Bai, ar mai merge, as mai vrea sa vad!“.

Pai, da, asta e si senzatia mea. De asta va si intreb.

(rade) Da… Personal, o vreme cred ca o sa fug in alte zone, in alte directii, pentru ca niciodata n-am putut sa stau asa, incremenit in aceeasi perioada. Cred ca sunt si alte subiecte si, pana la urma, si perioade istorice foarte interesante, despre care stim foarte putin. Ma pasioneaza mai tare sa explorez si sa invat si sa caut lucruri in alte perioade.

„Cum coabitez cu minciuna, cu oamenii astia care si-au ingropat trecutul si s-au reinventat, si-au rescris biografii? Cum facem, cum traim cu compromisul?“

Dar nu simtiti ca parca ar mai fi ceva de spus despre Revolutie? Ca poate ati mai avea ceva de prins, mai ales ca, acum, ati intrat in contact cu atat de multe povesti din decembrie 1989. Eu sunt convins ca dumneavoastra, in calitate de regizor, din punctul asta de vedere, semanati un pic cu jurnalistii. Adica atunci cand auzi o poveste tare e imposibil sa nu ti se aprinda un beculet, imediat sa te gandesti: „Bai, cum as putea sa fac chestia asta sa fie un subiect!“.

Le-am marturisit celor din Timisoara care au venit la film. Sigur, pentru ei, faptul ca nu au un film de calibru despre Timisoara… Au un documentar foarte bun, dar nu au unul de fictiune. Si le-am spus ca pana am avut povestea asta, a Sibiului, unul din subiecte – tot o poveste inspirata din viata, care m-a marcat atat de tare si care cred ca poate fi un film – era povestea unei studente care dupa cativa ani se intalneste la cursuri cu cel care i-a ucis tatal. Asta mi s-a parut atat de complicat de gestionat… Pentru ca nu stii, iti pui intrebarea cum ai face, cum am face fiecare din noi? Pentru ca putea oricui sa i se intample sa-si piarda pe cineva foarte apropiat si, iata, peste 20-25 de ani, viata sa ti-l scoata in fata pe cel responsabil de moartea celui drag. Deci, asta mi se pare un subiect foarte bun, dar nu e neaparat despre Revolutie, de fapt vorbeste despre ceea ce traim noi azi. Cum coabitez cu minciuna, cu oamenii astia care si-au ingropat trecutul si s-au reinventat, si-au rescris biografii? Cum facem, cum traim cu compromisul?

Aveti informatii despre oamenii astia pe care i-ati transpus, i-ati urcat pe marele ecran? Ce s-a ales de militienii si securistii care au fost bagati in bazinul acela? Pentru ca filmul este inspirat din personaje si intamplari reale. Ce s-a intamplat cu ei dupa aceea?

Pe majoritatea i-am intalnit. Adica, bine, personajul principal e un personaj inventat, dar multi dintre cei de acolo sunt plasmuiti dupa personaje reale. Oameni pe care i-am cunoscut, i-am cautat in toata tara. Am facut munca de jurnalist de investigatii. Am ajuns intr-un stat, in Botosani, sa intalnesc un batran care lucra in Armata in decembrie 1989, era seful detasamentului de paza al bazinului din Sibiu unde erau tinuti securistii si militienii. Si e bine ca l-am vazut, ca dupa aia a murit. L-am intalnit pe fostul sef al Militiei judetene, care e acum la Dragasani. Am umblat mult sa-i caut, sa-i gasesc, sa vorbesc cu ei. Si multi au si venit la film, in proiectiile pe care le-am avut prin tara.

„Din punctul lor de vedere, al celor care au lucrat la Interne, pentru ei, usurarea pe care filmul le-a dat-o era legata strict de recunoasterea unui fapt istoric punctual, a felului in care au fost batuti, loviti, impuscati“

Si are vreunul vreo remuscare pentru ce-a facut? Cum se raporteaza la chestiunile astea, la ce s-a intamplat in ’89, la ce s-a intamplat inainte… Aveti mai multe momente in film in care diversi le spun: „Bai, tu ai batut oameni, ai facut cutare, ai facut cutare…“. Adica surprindeti momentele astea. I-au deranjat?

E foarte interesant ca, din punctul lor de vedere, al celor care au lucrat la Interne, pentru ei, usurarea pe care filmul le-a dat-o era legata strict de recunoasterea unui fapt istoric punctual, a felului in care au fost batuti, loviti, impuscati.

Nedreptatea suferita de ei.

Nedreptatea suferita de ei. Cu foarte putini sau cu aproape niciunul n-am discutat si n-am adus in discutie un fel de culpa istorica. Sau sa-si reproseze lucruri pe care le-au facut in trecut. Si, omeneste, pot s-o inteleg. E firesc. Vrem sa uitam, sau poate ca am si uitat, am dat la o parte ceea ce nu ne convine din propria biografie. Raman abuzurile, raman nedreptatile si, de fapt, incercam sa traim cu noi insine intr-o forma, asa, de complicitate perversa cu calaul din noi sau cu cel care a facut rau. Si incercam sa gasim argumente pentru ce am facut. Argumentele care tin de regim, ca asa erau vremurile si asa mai departe. Judecata asta, cred, trebuie sa si-o faca fiecare in oglinda. Niciun film nu poate sa faca, de fapt, ceea ce trebui fiecare sa faca.

Comandantul unitatii militare care apare si in film, celebrul Dragoman, mai traieste? Ati vorbit cu el?

Da, ne-am intalnit de multe ori, am stabilit o relatie, as zice, chiar apropiata. De incredere. Am vorbit la telefon inclusiv dupa ce s-a lansat filmul. Si el mi-a spus ca nu l-a vazut. E un om care traieste retras in Sibiu, a iesit din viata publica. L-au vazut altii pentru el. Mi-a transmis ca era foarte curios sa-l cunoasca pe actorul care l-a interpretat, pe Iulian Postelnicu. Si, cumva, chiar daca n-am fost si nu sunt de acord cu el in multe din evenimentele din Sibiu, am incercat tot timpul sa nu judec si propria mea parere sa nu se simta neaparat pe ecran. Pentru ca, la randul lui, argumentele pe care le avea si felul in care, de fapt, si-a justificat atitudinea, comportamentul, cum i-a tinut pe toti in bazin… Eu eram ultragiat si revoltat cum i-au tinut, cum i-au batut. Si mi-a spus: „Nu, nu, nu, eu le-am salvat viata!“. „Cum, domnule comandant, le-ati salvat viata?“ „Eu nu sunt organ de control, nu sunt procuratura! Eu puteam sa hotarasc cine e terorist si cine nu e terorist? I-am pus pe toti intr-un loc. Sigur, nu era cald, dar nici la mine in birou nu era cald! N-au avut mancare, dar nici noi n-am avut! I-am tinut acolo. Sigur, au mai fost batuti, ca asa era, dar am asteptat sa vina procuratura, sa-si faca treaba!“ Deci, a fost foarte interesant. Vorbind cu el, de fapt am invatat sa ascult, am invatat sa inteleg propria lui perspectiva si asta m-a ajutat cumva si cand am lucrat la scenariu. Si mi s-a parut, oricum, unul din personajele cele mai interesante din film, pe care actorul Postelnicu l-a facut foarte bine. Pentru ca e un amestec de militarie din aia cazona, cu porniri necontrolate, cu decizii poate haotice, dublate de candoare, dublate de un sentiment din asta de dragoste, de apropiere de oamenii lui. Si convingerea, intr-adevar, cum au avut-o multi, ca vin teroristii sa le ia gatul. Si peste toate vorbim de sentimentul asta care la niveluri inalte a fost peste tot: „Ce fac? Cum joc? Cum joc momentul asta extrem? Cu cine ma dau? Cu cine, ce decizie iau, de asa natura incat sa-mi fie mie bine maine?“. Toti au facut asa! Sentimentul asta care i-a torpilat pe multi, nestiinta… Nu intelegeai jocul la nivel inalt. Cand era Ceausescu era simplu. Deodata, plecarea lui a lasat un camp intreg plin de posibilitati si de teorii ale conspiratiei.

Ati prins acolo si vreo cateva secvente memorabile. Programul acela de Revelion dintre 1989 si 1990, cu Lambada la televizorul alb-negru, probabil ca le-a trezit fiori tuturor celor care au trait momentul. Unde ati gasit programul cu Revelionul din ’90 la TVR?

Le-am facut pe astea! Nu se mai gasesc! Caseta cu Revelionul ala nu mai exista. Am compilat niste imagini.

„Nu ne-am scos banii. Nici ce am bagat suplimentar in campania de promovare a filmului nu am scos din cinematografe. Azi, in Romania poti sa-ti scoti bani dintr-un film comercial, daca ai buget 500-700.000 de euro. Cu filme de factura asta, insa, e imposibil“

Ultima intrebare. Haideti sa ne intoarcem tot la bani. V-ati scos banii cu filmul asta? Au acoperit cheltuielile?

N-ai cum sa-ti scoti banii! Azi poti sa-ti scoti banii dintr-un film comercial in Romania, fara discutie.

E posibil?

Da. Daca ai un buget de intre 500 si 700.000 euro, in conditiile in care faci un film comercial, care ajunge si pe Netflix, face si spectatori, reusesti sa scoti bani! Pentru filme de factura asta (precum „Libertate“ – n. red.), insa, cu toate premiile si, iata, cu toata aprecierea spectatorilor si oamenii care vin sa spuna, e imposibil! Ba, mai mult, am constatat ca banii pe care i-am bagat suplimentar in campania de promovare a filmului, noi nu i-am scos din cinematografe. Adica atunci cand am tras linia, am vazut ca am bagat mai multi bani in promovare. Tocmai ca sa se afle, sa se stie. Sigur ca a fost Netflix-ul, probabil o sa mai urmeze si alte vanzari si macar banii aia ni-i scoatem. De aceea pentru tipul asta de film cred ca e important sa existe – cum se intampla peste tot in Europa – o subventie de la stat, care sa-ti acopere cumva spatele. Si, sigur, depinde apoi de onestitatea si de felul in care faci filmul si in care esti responsabil pentru banul asta public. Pentru ca niciodata n-am facut filme pe bani publici unde sa adun 2-3.000 de spectatori, cum se intampla la altii. Mi se pare atat de penibil si atat de ridicol, de fapt, sa cheltui banii si impactul tau la public sa fie aproape de zero.

Chiar ultima intrebare, de data asta: la ce film lucrati acum?

Pai, trebuie sa termin filmul despre Ilie Nastase, pe care il fac impreuna cu doi colegi, cu Cristian Pascariu si Tudor Popescu. Premiera e in 16 aprilie si inca suntem in… Ieri am avut o vizionare, mai avem de lucru la sunet, la colorizare. Deci, e proiectul la care lucram.

E tot artistic sau este documentar?

Documentar despre cariera lui. Un film foarte spumos si cu multe momente, cred, inedite pentru cei care, la fel ca mine… Eu m-am nascut cand Nastase era in culme, era anul lui cel mai bun, 1972. Dar pentru cei tineri va fi, cred, o descoperire fabuloasa. Si, in rest, mai am un proiect de suflet despre care nu vreau sa vorbesc pentru ca…

Vi-l fura altcineva.

Nu, e ceva foarte special si diferit. In rest da, mai sap in istorie, mai caut. Mai sunt multe povesti interesante care cred ca merita facute.

Va multumesc pentru interviu! Spor la treaba!

Multumesc si eu! Numai bine!

You May Also Like

Sosoaca a ramas fara permis de conducere. Scandal si injuraturi in fata politistilor: „Inimaginabil!”

Senatoarea Diana Sosoaca a fost prinsa, duminica, de politistii din Buftea  in…

Primarul Marinel, noua achizitie a PSD Timis. Creste numarul primarilor traseisti din Timis care ajung la PSD

Un primar ales pe listele Partidului Republican, la alegerile din 2020 in…

O nava militara americana se indreapta spre Gaza pentru a construi un port plutitor temporar

O nava militara americana a pornit spre Orientul Mijlociu, transportand echipamente pentru…

Ucraina si-a trimis dronele la peste 800 km in interiorul Rusiei, anunta Moscova. Londra anunta ca va trimite inca 10.000 de drone Ucrainei

Apararea antiaeriana rusa a doborat duminica doua drone ucrainene in regiunea rusa…