politicienii-nu-si-trimit-copiii-la-scoala-la-moscova,-beijing-sau-teheran.-de-ce-a-devenit-democratia-costisitoare-interviu-video-cu-ciprian-mihali
Politicienii nu-și trimit copiii la școală la Moscova, Beijing sau Teheran. De ce a devenit democrația costisitoare Interviu video cu Ciprian Mihali

Indiferent de pozițiile politice apărate de unii lideri sau alții, toți, fără excepție, își trimit copiii la școală în Vest, nu în Est. Nu am văzut pentru moment niciun program masiv de plecare a copiilor sau de bursă a copiilor la Moscova, la Beijing sau la Teheran.

Pe un fond de apatie socială prelungită, mai ales după ce aproape toți oamenii lui Dragnea au rămas cu câte o funcție sau alta, iar protestul social a fost confiscat de extrema dreaptă, care „țipă din toți bojocii împotriva statului”, campania pentru Parlamentul European e acoperită de cea pentru locale, primarii contează mai mult, pe de o parte, și de trocurile pe care le încearcă președintele Iohannis pentru a primi o funcție înaltă după ce-şi va fi terminat și cel de-al doilea mandat.

YouTube Video

În tot acest context, filosoful Ciprian Mihali, fost ambasador, candidează pe lista Reper și explică, într-un interviu acordat Spotmedia, de ce votul resentimentar ne face rău, dar este convenabil pentru puterea politică.

Ciprian Mihali nou
Foto: Ciprian Mihali
Ciprian Mihali, vă propun să începem direct. De ce ar candida un filozof și încă pentru Parlamentul European?

În primul rând, pentru că, în calitatea aceasta de filozof, de fapt, am o lungă experiență internațională. Lucrez practic de aproape 25 de ani în cooperare internațională. Am fost expert vreme de vreo 12 ani pentru Agenția Universitară de Francofonie și în calitatea asta am avut foarte multe misiuni de cooperare academică în Europa și în restul lumii, foarte mult în Africa și chiar în Asia.

După aceea, am fost ambasador în Senegal vreme de patru ani și am avut ocazia să-mi îmbogățesc bagajul diplomatic și cultural. Iar vreme de patru ani, între 2016 și 2020, am lucrat la Bruxelles, ca reprezentant al Francofoniei pe lângă instituțiile europene, reprezentant academic pe lângă instituțiile europene.

Toate astea mi-au dat o experiență și, dacă vreți, și un gust al cooperării internaționale și, de asemenea, un lucru deloc lipsit de importanță, mi-au dat această pasiune a Europei, pasiunea de a trăi printre oameni asemeni nouă în diferitele țări, din Irlanda sau Finlanda până în Portugalia și Spania.

Am putut să călătoresc mult, să întâlnesc foarte mulți oameni în mediile academice și nu doar în mediile academice. Și toate acestea m-au convins că e un lucru bun să încerc și în această versiune, să încerc deci să ajut cu ce știu la această pasiune pe care ar trebui să o avem pentru Europa.

Ne plângem în ultima vreme, în ultimii ani, că intelectualii, cei numiți generic intelectuali, s-au retras cumva sau au fost retrași, pentru că au fost așa câteva valuri, să spunem, de campanii sau gesturi politice prin care ei au fost descurajați. Simțiți că e momentul unei reveniri sau a unui alt rol, poate, al intelectualului în cetate?

Nu știu dacă e momentul unei reveniri, dar am trăit pe pielea mea această retragere oarecum forțată atunci când mi-am încheiat mandatul la Dakar.

Noi am fost în perioada anilor 2005-2010 un număr de intelectuali cu o experiență internațională destul de bogată, care, beneficiind de un mediu prielnic în Ministerul Afacerilor Externe, am fost solicitați să intrăm în diplomație și să reprezentăm România acolo unde ne pricepem.

Și mulți colegi de-ai mei din universitățile de la Timișoara sau București sau Cluj au fost deci trimiși în misiune, în zone în care erau foarte pricepuți și au făcut o treabă extraordinară peste tot unde au fost .

Simona Corlan Ion în Maroc sau Vasile Popoviciu în Portugalia, Marius Lazurca, la Vatican, Cătălin Avramescu în Finlanda, Bogdan Tătaru-Cazaban în Turcia ș.a.m.d.

Eu fusesem de foarte multe ori în Africa înainte de a fi ambasador, așa că atunci când am ajuns acolo avem o cunoaștere culturală și o agendă bine formată. Eram un fel de intelectual de teren, mai degrabă decât intelectual de cetate sau de turn de fildeș. Și asta ne-a ajutat mult.

Dar în 2015-2016 s-a produs această închidere practic a porțiilor pentru intelectuali. Am fost în cele din urmă rechemați toți de la misiune. Practic, în acest moment, cred că doar Marius Lazurca a rămas ca intelectual, dar el este deja diplomat de carieră de peste 20 de ani și face o treabă extraordinară acolo unde este.

În ce privește posibilitatea pentru intelectuali de a reveni astăzi în politică sau viața politică mai larg, nu știu. N-aș putea să vorbesc pentru alții și nici nu cred că este, de fapt, un fenomen important în acest moment în angajamentul meu și al câtorva prieteni, Cristian Presură sau alți câțiva colegi.

Cred că este mai degrabă punctual și nu descrie un fenomen, dar cred că e loc pentru intelectuali și în politică și în afara ei.

Adică eu însumi am practicat această, dacă vreți, gândire critică, cu care suntem datori în spațiul public foarte multă vreme și am fost prins între aceste două mesaje. Pe de o parte, ce bine vorbiți, de ce nu intrați în politică? De cealaltă parte, ce căutați dumneavoastră în politică sau dvs cine mai sunteți, ce mai vreți?

Și cumva trebuie să balanseze între aceste două tipuri de aprecieri. Știți că spațiul public românesc este necruțător cu orice decizie ai lua.

Suntem un popor de îngeri și de zei și, prin urmare, e foarte greu să răspunzi așteptărilor foarte înalte ale societății.

Ceea nu e neapărat un lucru rău, dacă asta se poate converti și într-un simț civic. Din păcate, simțul civic al nostru a obosit. Pare obosit în ultimii ani, cel puțin după pandemie. Și asta face foarte grea mobilizarea oamenilor pentru o cauză sau pentru, dacă vreți, o luptă civică pentru drepturile și libertățile noastre.

Și zilele trecute am remarcat la conferințele de la Ateneu organizate de Humanitas, s-a pus întrebarea, chiar la scenă deschisă, cine a pus batista pe țambalul anticorupției, de ce românii nu mai protestează? De ce pare că nu mai avem corupție? Cel puțin la nivelul discursului public sau social. Care a fost momentul zero? De ce credeți că am ajuns în această stare de apatie socială, care se vede cumva și în sondajele așa cum sunt ele, care măsoară partidele politice?

Cred că sunt două fenomene aici care sunt corelative sau care sunt complice.

Primul a fost acțiunea foarte violentă a regimului Dragnea împotriva statului de drept, a Constituției, a instituției magistraturii, a celorlalte instituții menite să apere dreptatea în România. Și oamenii au reacționat atunci împotriva brutalității cu care instituțiile și oamenii au fost călcați în picioare.

De la această experiență, însă, cred că foarte mulți oameni politici apropiați de Dragnea, de altfel, cu una sau două excepții, toți apropiații lui sunt astăzi foarte bine plasați în funcții de decizie în România. Deci nu s-a schimbat nimic. Scriam chiar atunci că s-ar putea ca retragerea lui Liviu Dragnea să fie, de fapt, doar perdeaua de după care să-i putem vedea pe toți ceilalți liniștiți, confortabili în posturile lor.

Și asta s-a întâmplat.

Dar ei au învățat o lecție, au învățat că să ia Justiția cu totul, așa cum bine s-a exprimat un personaj cunoscut, trebuie să continue, dar trebuie să continue într-un mod soft, într-un mod liniștit și fără să brutalizeze opinia publică. Și asta s-a întâmplat practic, din 2019 încoace. Practic, vedeți și dumneavoastră, nu mai avem mari procese de corupție, nu mai există corupți. Dacă scoatem cuvântul din dicționar, lucrul însuși încetează să existe. Para aproape miracol.

Celălalt fenomen este faptul că protestul public a fost revendicat de această mașinărie produsă cu multă grijă a extremismului sau, dacă vreți, a ceea ce reprezintă AUR.

Și liderii AUR sau liderii extremei drepte, ca să spunem scurt, împreună cu publicul pe care și l-au fidelizat, au confiscat pentru ei protestul împotriva nedreptății.

Ei vor dreptate pentru România și ar fi aproape un slogan frumos, dacă n-am ști ce înseamnă această dreptate în viziunea liderilor extremei drepte.

Și asta a făcut ca foarte mulți oameni, foarte mulți actori ai societății civile să refuze să se asocieze în spațiul public cu acest tip de proteste. Și atunci să continue la nivel individual.

Or, știți bine, atunci când protestezi de unul singur, ești simpatic, ești eroic, ești sacrificial, dar nu reușești să creezi masa critică în stare să producă o schimbare socială.

Deci e o acțiune conjugată și senzația mea pe care o am, cred că împreună cu foarte mulți oameni din societate, este că s-a fabricat această opoziție convenabilă, această dreptate pentru România, care țipă din toți bojocii împotriva statului, dar care, de fapt, este foarte convenabilă.

Este acea Opoziție confortabilă care îți permite să desemnezi foarte bine teritoriul pe care tu, ca Putere, te miști și să ai în fața ta o poziție previzibilă și care să poată fi ușor instrumentată.

Un fel de Cenaclul Flacăra, așa cum a fost el, creat de regimul comunist ca să canalizeze propria contra-cultură.

Într-adevăr, vedeți toate sondajele, toate cercetările de piață ne spun că românii sunt din ce în ce mai nemulțumiți de direcția în care merge țara, pun această nemulțumire și pe seama corupției, dar și pe seama lipsei de competență și de onestitate. Dar oamenii continuă să meargă înainte cu aceleași personalități. Deci pe aceeași cale.

Nu avem o alternativă inteligentă, din păcate. Inteligentă în sensul instituțional al termenului. Inteligentă în sensul în care niște reforme profunde ar putea să schimbe sistemul de justiție, sistemul de sănătate, sistemul de educație.

Toate aceste reforme sunt complet anulate și, de altfel, vedeți bine, fondurile structurale ale PNRR sunt pierdute, mai bine pierdem banii decât să facem o minimă reformă în țară.

Oamenii vor întreba ce poate face un partid ca Reper, care este un partid mic, care este un partid la început. Ce poate face concret pentru ca acest proces, să spunem, de reforme măcar să înceapă?

Pentru moment putem face destul de puțin, pentru că suntem și noi într-o blocadă mediatică destul de importantă, pentru că pe de o parte ni se spune că de ce nu suntem mai prezenți, pe de altă parte, există veritabile blocaje mediatice.

Suntem deci un partid mic, dar noi am pornit cu acest manifest foarte puternic, anume că într-un moment în care se află Europa, într-un moment de răscruce, în care amenințările externe sunt mai vizibile și mai periculoase ca niciodată, sau cel puțin de foarte mult timp încoace, în care marile puteri nedemocratice ale lumii, precum China, Rusia sau altele sau chiar cele din spațiul Islamului fundamentalist, sunt veritabile amenințări pentru Europa.

Nu avem nicio șansă singuri și nu avem nicio șansă într-un model suveranist, în care întoarcem spatele Europei și noi ne credem viteji, gata să ne apărăm granițele, limba, neamul, sângele și mai știu eu ce.

Dacă există o șansă pentru noi și pentru Europa, ea este să fim împreună, pentru că, de fapt, până la urmă, cu spaniolii, cu francezii, cu germanii, cu italienii avem cele mai multe lucruri în comun și avem cele mai multe valori în comun, inclusiv aspirațiile democratice, inclusiv felul în care ne orânduim societățile, felul în care ne organizăm viața de zi cu zi, felul în care ne construim modele pentru copiii noștri.

Și, dacă vă uitați, indiferent de pozițiile politice apărate de unii lideri sau alții, toți, fără excepție, își trimit copiii la școală în Vest, nu în Est. Nu am văzut pentru moment niciun program masiv de plecare a copiilor sau de bursă a copiilor la Moscova, la Beijing sau, știu și eu, la Teheran.

Modelele noastre sociale, modelele noastre de viitor sunt în Europa și le putem realiza câtă vreme suntem asumat cetățeni ai Europei și participanți la un proiect care, sigur are multe neajunsuri, s-au făcut greșeli, au fost decizii precipitate, există birocrație, dar calitatea Europei ține de felul în care fiecare dintre noi putem să lucrăm puțin ca s-o facem mai bună.

Campania pentru alegerile europene e mult în spatele celei pentru alegeri locale. Și avem aceste situații în care fotoliul de europarlamentar pare sinecurizat, de pildă, felul în care a ajuns Gabriela Firea pe listele pentru Parlamentul European a fost clar atunci o compensație pentru că nu va candida pentru București. Un exil de lux?

Da, din păcate, asta se întâmplă dacă vă uitați cel puțin la cele două mari partide, dar în mare parte și la AUR sau la ceilalți. Pe de o parte, deci, alegerile europarlamentare au trecut în plan secund față de alegerile locale.

Deliberat, a existat clar această strategie în care alegerile europarlamentare să fie sufocate de mizele alegerilor locale. Pentru că, nu-i așa?, fiecare, până la urmă, e interesant de ce este în ograda lui și în vecinătatea lui.

Pe de altă parte, e dramatic pentru noi, ca țară, să folosim Parlamentul European ca loc de răsplată pentru cei care ne-au adus servicii sau de cei care vrem să scăpăm ușor. Nu vom fi mai importanți în Europa și nu vom avea un cuvânt mai bun de spus în Europa dacă trimitem oameni precum Claudiu Manda, care a reușit performanța ca timp de 5 ani să nu vorbească niciodată în Parlament.

Dacă noi nu ne ducem acolo și apărăm agricultorii români, medicii români, muncitorii români, emigranții români ș.a.m.d., nu are cine să o facă în locul nostru.

Și e incredibil de trist și asta este, regretul în această campanie, practic, nu există nici dezbatere, nici interes pentru alegerile europarlamentare. Și asta se va traduce prin simplul fapt că în următorii cinci ani vom practica același discurs resentimentar, Europa nu ne vrea. Bruxelles-ul nu ne vrea.

E drama pe care o avem noi în relațiile internaționale, cel puțin de când e regimul Iohannis încoace, de a deveni nesemnificativi în plan european și în plan internațional, de multe ori din cauza calității celor trimiși să ne reprezinte acolo.

Intră în această paradigmă a insignifianței și candidatura președintelui Iohannis la NATO, pentru că am văzut, ați spus că suntem similari Spaniei, Italiei, Franței, cu ele am vrea să ne însoțim. Şi, totuși, ne-am însoțit doar cu Viktor Orban?

Aici este o chestiune de orgoliu personal. Nu are de-a face cu candidatul sau candidatura la secretariatul general al NATO. Nu este o candidatură națională, este o candidatură în nume propriu, e ambiția președintelui, care nu își imaginează să ocupe după încheierea acestui al doilea mandat o poziție mai mică decât cea pe care a ocupat-o până acum. Şi atunci s-a lansat în această aventură care a provocat foarte mult disconfort în sânul Alianței.

Și ce face în continuare? Forțează mâna partenerilor din alianță astfel încât să obțină în compensație ceva tot în nume individual, la nivelul instituțiilor europene.

La nivel național asta ne face rău, face rău României, pentru că, iată, în concertul acesta de națiuni al Alianței Nord-Atlantice, suntem în acest moment într-o poziție foarte ingrată, în care defilăm doar cu Viktor Orban.

Până și alți parteneri, cum este Turcia sau chiar și Slovacia, care trece printr-o dramă acum, par să se fi îndepărtat de noi.

Deci nu suntem sau cel puțin președintele Iohannis nu se află deloc într-o poziție confortabilă sau avantajoasă pentru România.

În schimb, pentru domnia sa s-ar putea să forțeze jocul până obține ceva. Dar asta dă măsura, dacă vreți, și a capacității slabe de negociere pe care o avem în rândul instituțiilor europene și nord-atlantice de care aparținem sau din care facem parte. Și asta riscă să ne facă pe viitor poate și mai neînsemnați decât suntem acum decât să ne întărească poziția.

Este un paradox. Sunt foarte mulți funcționari europeni, știți foarte bine, români care sunt foarte apreciați și care funcționează foarte bine în mediile europene și, în egală măsură, România, ca țară, nu reușește să stea la masa celor mari atunci când vine vorba de dezbateri de idei și apoi de negocieri. Cum vă explicați?

Există în corpul diplomatic al României și în grupul de reprezentați în instituțiile europene și internaționale oameni de o calitate excepțională. Avem ambasadori foarte buni, avem funcționari europeni foarte buni. Am lucrat cu unii dintre ei, sunt la nivel de top internațional.

Doar că, în cele mai frecvente cazuri, acești oameni nu pot să lucreze de unii singuri. De multe ori, ei pregătesc dosarele pentru ministru, de exemplu, pentru reuniunile de la Bruxelles. Știți cum sunt la reuniunile internaționale. Funcționarii cu dosar, cei care au lucrat masiv pe dosare sunt pe scaunele din spate. În față vine un ministru, un domn, o doamnă care nu vorbește nicio limbă străină, de regulă, care vine cu ordin direct de la București: Asta se face, asta nu se face și dosarele se fac praf acolo unde ele au reușit.

E un paradox aici, l-am cunoscut și eu în diplomație, l-am văzut după aceea, oameni care fac o treabă formidabilă acolo unde sunt trimiși, dar cu o lipsă totală de viziune și de competență la nivel superior, la nivelul deciziilor ministeriale, parlamentare sau prezidențiale.

Vă dau acest simplu exemplu, vizita președintelui de anul trecut în Africa, care a făcut atâta vâlvă. S-a întâmplat să fi fost în Senegal, a fost o vizită aproape comică ceea ce s-a întâmplat acolo. Adică domnul nostru președinte a insistat să meargă în Senegal, atunci când președintele Senegalului nici nu era acasă și sigur senegalezii, fiind politicoși, au făcut un program artistic și cultural vreme de două zile până s-a întors președintele de la o reuniune internațională.

În același timp în care avem acolo o reprezentare diplomatică de multă calitate, dar care nu are un cuvânt de spus.

Probabil și în cazul NATO, MAE nu a avut multe de spus. A părut o acțiune de la Cotroceni.

Din păcate, asta s-a întâmplat des și am fost și eu martorul și victima unor decizii luate peste capul Ministerului Afacerilor Externe. Ne trezeam cu documente care vin de la Cotroceni și întrebam la minister. Au existat disfuncțiuni și lipsă de comunicare între instituții.

Această manie a secretizării. Secretizăm tot ajutorul pentru Ucraina. Aflăm de la ucraineni că i-am ajutat foarte mult, ceea ce este adevărat, dar pe de altă parte, președintele nu s-a adresat niciodată națiunii în mod coerent.

Așa este și asta este un neajuns formidabil al acestor două mandate, faptul că, practic, președintele s-a comportat ca un monarh, ca un suveran în această perioadă în care a acționat discreționar și fără să justifice în vreun fel sau fără să legitimeze în vreun fel acțiunile sale, fără să comunice cu presa, fără să comunice cu societatea.

Și trebuie să vă imaginați că, la fel cum nu a comunicat cu noi, nu a comunicat nici cu celelalte instituții care decid în România și că, de multe ori, Guvernul sau ministerele sau autoritățile locale au fost luate prin surprindere tocmai de astfel de decizii capricioase ale președintelui.

Am ajuns la tema asta și pentru că sunteți co-autor într-un volum, l-am primit aseară, o carte pe care ați scris-o împreună cu Cristian Preda, Sorin Ioniță, prefața este semnată de Andrei Pleșu, din care am vrea să aflăm cum ar cum ar trebui să arate următorul președinte al țării. Cum? O medie între un președinte-jucător hiperjucător ca Traian Băsescu și unul în retragere ca Klaus Iohannis, mai degrabă monarchic? Ce președinte s-ar potrivi României?

Am plecat de la un text al lui Cristian Preda scris în toamna trecută, în care el face un inventar foarte onest și foarte clar al atribuțiilor pe care le are un președinte, a ceea ce a făcut președintele actual din aceste atribuții și ce ar fi de făcut. Pornind de la acest text, ne-a invitat domnul Gabriel Liiceanu să scriem pe marginea lui.

Sigur, nu putem face abstracție de cei trei-patru președinți pe care i-am avut în ultimele decenii. Dar, în același timp, nici nu putem generaliza ceea ce ar trebui să fie o funcție prezidențială,  pornind de la aceste exemple.

Pentru că, știm bine, fiecare a fost cu neajunsuri majore sau cu consecințe dramatice. Moștenirea lui Iliescu, moștenirea lui Băsescu, moștenirea lui Iohannis și înfrângerea lui Emil Constantinescu. Aș spune că, până la urmă, cu niciuna dintre ele nu ne putem mândri.

Niciunul dintre ei nu ne-a lăsat o moștenire de care să fim demni. Dar, în același timp, nici nu putem să ne imaginăm un președinte fictiv.

Adică suntem într-un context politic, vedeți bine, în care jocurile sunt adeseori măsluite, astfel încât culoarele de candidatură pentru unii sau alții să fie favorizate sau să fie, dimpotrivă, împiedicate sau obstrucționate. Suntem deci, într-un spațiu politic, într-un context politic care de foarte multă vreme produce contra-selecție.

Vedem bine la europarlamentare, la locale, va produce contra-selecție pentru Parlamentul României și, cine știe?, poate va produce contra-selecție și pentru președinția României.

E dramatic, pentru că lipsesc toate aceste filtre civice, sociale, politice, pentru că există, de fapt, interesele acestea de clan, de grup, de partid, de rețele și care, pe termen mediu sau lung, fac un rău major României.

Încă o dată, într-un context în care noi am putea să ne întărim foarte mult poziția în regiune și în Europa. Dar pentru asta trebuie să ai cu cine, să ai niște lideri care să aibă acea charismă de care vorbesc și eu în carte, fără să transforme charisma în modelul salvator. Nu, nu avem nevoie de salvatori. Nu, nu ne trebuie salvatori ai nației, dar ne trebuie niște oameni în care să ne punem nădejdea.

Ne trebuie niște oameni pe care să-i putem crede, cu care să ne putem, măcar din când în când, identifica și să spunem da, acesta este președintele meu, sunt mândru de el, sunt mândru când pleacă să mă reprezinte.

Vedeți, tot acest joc ne-a afectat toate aceste abateri. Toate aceste scăderi au erodat și mai mult încrederea pe care o avem în instituții de statului.

Întrebarea e cine are un rol mai mare, societatea sau o elită politică, care să imprime cumva un alt model de selecție pe verticală. Pentru că acest proces de selecție pare a fi viciat. Cam peste tot în lume democrația a devenit costisitoare?

Da, a devenit costisitoare și a obosit.

Democrația este un tip de regim politic care obosește, pentru că ea trebuie hrănită zilnic, trebuie să se antreneze zilnic.

Atunci când o parte din societate, cum este la noi acum, societatea civilă care ieșea-n stradă în 2017-2018, obosește, locul ei este luat de o altă societate civilă, pe care o vedem așa cum este și care spune mai degrabă “Domnule, prea multă democrație strică, prea multă libertate strică, să ne întoarcem noi la valorile noastre tradiționale”. Ceea ce nu e un lucru rău, respectul față de tradiție este necondiționat, dar în același timp, democrația e costisitoare.

Democrația trebuie să funcționeze în acest ciclu al schimbului permanent între clasa politică și societate. Noi ne activăm, suntem activați parțial acum pentru aceste alegeri, pentru că trăim în bulele noastre, avem impresia că lumea ne iubește, că lumea ne încurajează.

Dar de îndată ce ieșim puțin și mi s-a întâmplat în puținele acțiuni pe la care am participat și eu, lumea e mai degrabă indiferentă complet. Și cred că majoritatea celor cu care am vorbit, care sunt din afara cercului, spun că nu vor vota deloc, că oricum toți sunt o apă și-un pământ.

Asta este drama democrației până la urmă, anume că practic nu mai avem criterii de selecție, că-l alegem pe A sau pe B, e fix același lucru, că oricum nu știm.

Mi s-a întâmplat să vorbesc cu studenți și să-i întreb cine sunt miniștrii României, cine este prim-ministrul României? Și ei să nu știe, să n-aibă niciun fel de sensibilitate sau de cunoaștere a vieții politice. Deci e o stare de apatie care favorizează mai degrabă mișcările extremiste, fundamentaliste, care au exact nevoie de asta, de un grup de agitatori și de restul societății ca o masă pasivă și resemnată.

Ce speranțe aveți pentru Reper, ca scor?

Speranța mea este în acest moment să trecem pragul electoral la europarlamentare,  ar fi un semnal foarte bun pentru noi și ar fi un semnal bun, spun mai larg, pentru tocmai pentru această credință fundamentală a noastră în valorile europene.

Suntem o țară care a beneficiat enorm de apartenența la Uniunea Europeană, a fost partenerul și aliatul nostru cel mai important în ultimii 20 de ani.

A întoarce acum, printr-un vot din acesta resentimentar, spatele Europei ar fi nu numai un semn de lipsă de recunoștință, dar și o șansă pe care ne-o ratăm.

700.000 de tineri ajung pentru prima dată la vot. Ar fi bine ca, dintre aceștia, măcar o parte să știe că viitorul lor nu este nici la Beijing, nici la Moscova, ci este înspre lumea occidentală căreia îi aparținem și din care facem parte.

Transcrierea a fost realizată cu aplicația Vatis Tech

The post Politicienii nu-și trimit copiii la școală la Moscova, Beijing sau Teheran. De ce a devenit democrația costisitoare Interviu video cu Ciprian Mihali appeared first on spotmedia.ro.

You May Also Like

Fabrica de pensionări anticipate de la Spitalul Gerota. Angajații MAI, pensionați pentru depresie

Este anchetă la Spitalul Ministerului de Interne, Dimitrie Gerota, după ce ofiţerii…

Vezi aici cum poți să lucrezi eficient, acasă sau la birou, fără să fii distras!

Cu atât de multe distrageri constante în jur, a rămâne concentrat și…

Test ieftin și rapid de salivă pentru cancerul de prostată

Oamenii de ştiinţă au dezvoltat un test de salivă, care ar putea…

Ucraina, o nouă problemă! Trebuie să împartă armele occidentale pe categorii: care pot lovi în Rusia și care nu. Cum s-a ajuns aici?

În fața infanteristului se întinde pământul ars, marcat cu trunchiuri retezate de…