follow-the-money-pentru-catedrala-mantuirii-neamului.-patriarhul-ar-fi-un-bun-prim-ministru-interviu-cu-antropologul-italian-giuseppe-tateo
Follow the money pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Patriarhul ar fi un bun prim-ministru Interviu cu antropologul italian Giuseppe Tateo

Când a auzit strigându-se „Vrem spitale, nu catedrale”, antropologul italian Giuseppe Tateo lucra la o cercetare amplă, de teren și de arhivă, despre ceea ce se numea inițial Catedrala Mântuirii Neamului, astăzi Catedrala Națională. I-a sunat cunoscut: atunci când, după 1881, catedrala devenise un proiect politic, prim-miniștrii epocii au preferat ca din bani să ridice școli.

YouTube Video

Relația biserică – politică

Giuseppe Tateo, v-ați dat doctoratul în Germania, cu o temă care a născut nu doar controverse, ci și pasiuni, multe dezbateri publice. E o carte despre Catedrala Mântuirii Neamului. Lucrarea este antropologică, e un studiu de teren deopotrivă și un studiu de arhive. Cum se face că în secolul nostru, în care vorbim mai degrabă de secularizare, o catedrală se impune ca temă de cercetare academică?

Privește nu numai Catedrala în sine, ci întreaga infrastructura religioasă care s-a construit în ultimii 34 de ani după căderea comunismului. De ce este important să studiem acest proiect? În primul rând, pentru că este unul dintre cele mai importante proiecte din punct de vedere economic pe care România și Bucureștiul l-au făcut după 1990.

Și atunci se pune imediat o întrebare, de ce atât de multe resurse, mai ales din fonduri publice, au fost alocate pentru un subiect care este până la urma unor religios? Ce ne spune asta despre România contemporană?

Răspunsul cel mai scurt este că nu ne povestește numai despre așa-numita renaștere religioasă, care este un termen pe care mi se pare puțin dubios. Îmi place mai mult să văd lucrurile în continuitate, acesta credință a existat și în timpul comunismului, dar ne spune mult și despre folosirea unei identități creștin-ortodoxe în spațiul public și cum se schimbă in vremurile noastre, în care evident că generațiile noi sunt mai secularizate.

Când am auzit de acest proiect, la numai 100-200 metri de Palatul Parlamentului, fosta Casă a Poporului, această imagine mi s-a părut explicativă asupra trecutului socialist și prezentului postsocialist al țării. Și de aici a pornit interesul către acest subiect.

E și o imagine care conține una dintre marile controverse care a privit aproape dintotdeauna Biserica Ortodoxă Română după comunism, și anume relația dintre Biserică și puterea politică. Cum ați văzut această relație? Cum ați simțit-o la firul ierbii, pe teren?

Este de menționat, mai ales pentru cei care nu cunosc Bucureștiul, faptul că această catedrală a ajuns la acest loc după o peregrinare în mai multe locuri, unde se construiește acum. În Dealul Arsenalului, este numai ultima dintre soluțiile care au fost încercate și n-au fost să fie. Dar ceea ce este important, din punct de vedere al temei care vede relația cu politica, este că catedrala este înconjurată de un hub al puterii: este Academia Română, spre Calea 13 septembrie, este Palatul Parlamentului și în spatele catedralei este Ministerul Apărării. Deci dintr-un punct de vedere strict geografic există deja o conexiune evidentă între instituții ale statului și cele ale bisericii majoritare.

Au fost mai multe momente în ultimii 30 de ani când tema apropierii dintre Biserica Ortodoxă Română și puterile statului a fost dezbătută. În carte pomenesc de ce se întâmpla în 2016, cu puțin înainte de alegerile locale la primăria din București, când doamna Gabriela Firea organizase în catedrala din Voluntari, una dintre cele 34 de catedrale, un pelerinaj și evident că acest pelerinaj se întâmplase numai cu câteva zile înaintea alegerilor și mi s-a părut un exemplu foarte clar de cum pot fi folosite încrederea și apartenența religioasă pentru un scop politic.

Pomeniți de altfel în carte și teza pe seama căreia noi am tot pus relația biserică-puterea politică, teza simfoniei bizantine și apoi o a doua teză, care a fost folosită ca justificare, biserica care trebuia să supraviețuiască în comunism. De aici relația cu puterea politică. A supraviețuit.

Evident că istoria pe care Biserica Ortodoxă Română o pomenește este una subiectivă, care ține să prezinte biserică exclusiv ca o victimă a politicilor ateiste din România. Însă nu sunt convins că alți actori religioși ar fi de acord cu acest punct de vedere, mai ales pentru că știm cu toții ce s-a întâmplat cu Biserica Greco-catolică în comunism.

Relația cu puterea devine evidentă în ultimul capitol al cărții, când se face o mică cartografiere a crucilor din București. Cum pot să fie folosite de actori care sunt foarte îndepărtați unul de celălalt, de SRI și de Ministerul Culturii.

România în care banii de biserici se duceau la școli

O altă controversă istorică iarăși este aceea dintre contrapunerea investiției în social, în educație, în spitale și cea în biserici. Știm că s-au construit până în 2015 vreo 10.000 de biserici noi. Din 1881 până când a început chiar construcția catedralei, s-a preferat, până la regimul communist, să construim școli, nu catedrale. Așa alegeau prim-miniștrii din epocă.

Da, găsisem acest document de arhivă extrem de important și din acest motiv am vrut să îl pun în evidență în această lucrare, pentru că e parte a unei istorii care, din păcate, n-a fost povestită destul. Ceea ce este fascinant de considerat este că ideea pe care o avem, a unei Românii care a fost veșnic și statornic creștin-ortodoxă, reiese la sfârșitul secolului al XIX-lea ca o țară extrem de modernistă, care preferă, prin unii miniștri și prin unele guverne de pe vremuri, mă refer la Take Ionescu, dar mai ales la Spiru Haret, să aloce banii care fuseseră destinați pentru construirea primei catedrale de către Carol I, mai ales spre educație, spre construcția de școli.

Însă în ultimii 14 ani, dacă socotim începutul lucrărilor la catedrală din 2010, găsim o lume politică cu totul diferită, într-un fel mai puțin secularizată, ceea ce este un lucru destul de neobișnuit. O parte din legea din 2006 este menită să garanteze un flux de bani publici constant, astfel încât catedrala să fie construită. Și într-o perioadă foarte scurtă, suntem la 2024 și este aproape finalizată.

Autostrada spre Moldova nu e.

Există o glumă, că patriarhul ar fi fost foarte bun ca prim-ministru, fiindcă a reușit să construiască această catedrală în foarte puțin timp.

Există această controversă a banilor, pentru că dacă la început proiectul prevedea ca această catedrală să fie finanțată din fonduri bisericești, în mare parte ea a ajuns să fie finanțată din din fonduri publice, după cum scrieți.

Este foarte greu să dăm cifre, pentru că banii făcuți din donații nu îi știm, sunt date care nu au fost făcute publice niciodată, au reieșit din munca unor jurnaliști care au făcut cercetare.

Colegii de la Să fie lumină trebuie menționați aici.

Reiese un aspect care nu se regăsește la alte proiecte infrastructurale religioase, catedrale naționale care au fost construite în Georgia, în Rusia, în Polonia, unde s-a ales o altă cale, nu spun că neapărat mai bună. În cazul Tbilisi, de pildă, noua catedrală a fost construită aproape 100% din banii unui antreprenor foarte bogat, care acum a căpătat și mai multă putere politică, fiindcă partidul lui, Visul Georgian, este la putere. Deci, evident, este un alt caz de a folosi cumva apartenența religioasă pentru a capăta puterea.

Evident că în cazul Catedralei Naționale și nu numai, mă gândesc în general la infrastructură, pentru că vorbim despre 34 catedrale și în total aproape 10.000 de lăcașuri de cult, indiferent de culoarea politică, puterea a fost întotdeauna destul de mult dispusă să aloce bani pentru construirea de lăcașuri noi.

De ce nu mai degrabă pentru renovarea celor vechi? Am fost recent în țara dumneavoastră, în Italia, unde majoritatea bisericilor, catedralelor sunt din secolele 13-14, sunt renovate, sunt în picioare.

Banii de la Secretariatul de stat pentru culte sunt împărțiți în două categorii, una pentru consideră salariile și cealaltă consideră intervențiile infrastructurale. Tendința este să se construiască biserici și pentru că sunt multe orașe care au avut cartiere noi, care s-au lărgit în timpul comunismului și în care, evident, lipseau bisericile. Din acest punct de vedere este foarte ușor de înțeles, dar în același timp am avut și senzația că, pentru renovare, proiectele s-au concentrat mai mult asupra banilor europeni și folosirea lor.

Am și impresia că pentru un tânăr preot, felul în care este văzut de episcopul lui este mai apreciativ dacă construiește ceva nou decât dacă renovează o biserică, e evaluat mai bine din punct de vedere antreprenorial.

Patriarhul, mai degrabă un bun manager, decât ghid spiritual

Așa cum și spuneți la un moment dat foarte plastic, și patriarhul e mai degrabă perceput ca un administrator, un bun manager, nu ca un preot, nu în funcția sa religioasă.

Opinia mea reiese din multe convorbiri cu oamenii, cu colaboratori ai bisericii care apreciază această capacitate a patriarhului de a duce proiectele până la capăt, de a crește prezența și vizibilitatea bisericii prin tot felul de investiții media, prin tot felul de posibilității de antreprenoriat. Evident că biserica în sine n-are cum să facă un profit pur, profiturile sunt refolosite de către biserică pentru nevoile bisericii în sine.

Deci nu e vorba de profit într-un sens strict capitalist, dar este adevărat și e foarte evident că patriarhul este considerat mai mult un manager care știe să conducă organizația, decât să fie cerut și căutat ca un ghid spiritual.

Pare că au eșuat undeva biserica și patriarhul, și anume în acel moment Colectiv. Erați în București. A fost ca o hârtie de turnesol. Ce a însemnat Colectiv pentru această percepție asupra bisericii, a schimbat locul bisericii ca organizație în societate?

Este grăitor faptul că acel eveniment a căpătat destul de repede o latură anticlericală, chiar dacă nu avea de-a face nimic direct cu Biserica. A devenit astfel, într-o țară care se recunoaște extrem de credincioasă și ortodoxă, un moment de contestare a autorității religioase și asta spune multe despre o schimbare de raportare față de religie a noilor generații. Spune și despre cum este perceput acest ghid spiritual de către publicul larg și este evident că nu este perceput ca un lider spiritual.

Această îndepărtare pe care unii o resimt față de patriarh, care este văzut ca trăind într-un turn de fildeș, a devenit extrem de vizibilă în acel moment, mai ales că știm cu toții că s-a întâmplat într-un context care nu este cel mai creștin-ortodox, într-un club rock în care oamenii se duc să asculte muzică, să se distreze. A fost foarte interesant să vezi cum au recționat oamenii la firul ierbii, în București au ajuns să fie 35.000 de oameni la proteste, dar nu numai în București.

Așteptarea era ca tocmai atunci și tocmai într-un moment în care nu era vorba despre credință și biserică, biserica să fie prezentă, pentru că rolul ei principal, nu-i așa, e cel de mângâiere și de speranță socială.

Absolut, are un rol atât de important: să recunoască nevoile oamenilor, să fie acolo pentru ei, mai ales într-o societate precum cea românească, care îmbătrânește foarte repede. Chiar atunci când era nevoie de o apropiere, nu a ajuns și evident că era și un strat emoțional foarte, foarte puternic. Deci înțeleg de ce oamenii au fost supărați.

De la Mântuirea Neamului la Catedrala Națională, rebranding pe ascuns

S-a întâmplat și în anii 90 pe Dealul Patriarhiei, imediat ce am ieșit din comunism, dar a fost rapid înăbușită atunci această tendință de reformare a bisericii, dar a existat un grup reformator. O altă controversă pe care nu o numiți ca atare, dar apare, este aceea dintre megalomania catedralei mari și bisericile mici de lemn. Îndeobște, în mentalul colectiv românesc ne place să spunem că Dumnezeu e de găsit în bisericile mici de lemn. De ce Biserica Ortodoxă Română, ca organizație, pare că nu înțelege acest lucru?

E o întrebare foarte complexă. Vreau să spun, în primul rând, faptul că familia mea trăiește în Torino și că, la maxim 1 km de locul unde stăm, se construiește o bisericuță de lemn maramureșean, bisericuță pentru o comunitate ortodoxă de acolo. Știm foarte bine că românii sunt minoritatea cea mai mare prezentă în Italia. M-am bucurat mult să am tema de cercetare aproape de mine și mi se pare și mie fascinantă această mare diferență.

Biserica Ortodoxă vrea să-și recapete poziția de religie majoritară, într-un context în care vede o creștere foarte rapidă a cultelor penticostale, în care secularizarea noilor generații este percepută ca o problemă clară pentru conducerea bisericii. Deci cred că există un răspuns simbolic la întrebare.

Dar există și un răspuns mai tehnic, arhitectural, dacă mă gândesc la cazul catedralei, măcar. Ce au spus unii experți, unii urbaniști și arhitecți, este că ai în jur blocuri care ajung la opt, nouă, zece etaje, construite în timpul comunismului și atunci trebuie să construiești o biserică care să fie la aceeași scară. Cred că în unele cazuri s-a exagerat.

O altă controversă este cea legată de primul nume, Mântuirea Neamului. Este eretic până la urmă să să presupui că mântuirea se va face colectiv, ca popor. Acum se numește Catedrala Națională. Avea sens în interbelic să se numească Mântuirea Neamului, pentru că atunci voința politică era aceea de unitate națională, de după Marea Unire.

Este fascinant acest rebranding, o schimbare care s-a făcut într-un fel neanunțat, aproape pe ascuns. Acum se folosește numai Biserica Națională, termen care e considerat mai puțin problematic. Eu am vorbit cu foarte mulți preoți, am făcut interviuri cu ei în București și această idee de mântuire a fost înțelesă aproape de toți membrii bisericii ca o mântuire spirituală. Apoi a venit domnul purtător de cuvânt, Vasile Bănescu, acum câțiva ani, să ne spună că nu, nu e vorba de mântuire spirituală, e o mântuire față de războiul care se ținuse împotriva otomanilor, deci cumva a dat o altă înțelegere, dar, sincer, mie mi-e greu să cred așa ceva.

Există o parte a misticii răsăritene, ruse, în care se vorbește despre mântuirea colectivă, dacă-mi amintesc eu din Berdiaev.

Există o idee ca asta la Stăniloae, care vorbea de mântuire înțeleasă colectiv. Este important să vezi care este abordarea asupra ideii de națiune. Folosirea culorilor naționale este un fel de derapaj, acum la paracliserul catedralei, unde am fost recent, sunt proiectate culorile tricolorului național al României. E o tendință care pare ceva natural în bisericile ortodoxe. Dar până la urmă este ceea ce a fost numit un risc etnofilist, de a asocia mântuirea spirituală cu apartenența la o națiune.

Individualizarea credinței și privatizarea credinței

Naționalismul, nu-i așa, pare a fi riscul numărul unu al lumii în care în care trăim, inclusiv în România, și el se corelează foarte bine cu fenomenele extremiste. Și iarăși știm că biserica a fost folosită nu doar de politicienii mainstream, care i-au dat din buget bani, ci și de partide extremiste, cum este considerat AUR, care a încercat să refacă un filon legionar. Se întâmplă oriunde în Europa, dar și România are partea ei.

Am văzut în Rusia ce înseamnă să ai o biserică care nu reflectează destul asupra apartenenței naționale și care se lasă folosită de nevoile unui politician, ca să-l numim doar așa pe Putin.

Și în România trebuie să fim foarte conștienți despre cum este folosită apartenența religioasă. Personal, ca o persoană nici ortodoxă, nici română, m-aș bucura să văd mult mai multă atenție și distanțare față de aceste derapaje naționaliste, mai ales că mi se pare că mult mai des aceste personaje se folosesc de Biserică decât invers. Deci, din interiorul bisericii m-aș aștepta la o luare de poziție și de distanțare față de aceste instrumentalizări politice.

Dar asta e opinia mea, ca cineva care se uită la lucruri din afară, tot așa cum nu-mi place să-l văd în Italia pe Salvini când își arată rozariul ca să capăte atenția credincioșilor. Este o palmă dată Bisericii și credincioșilor adevărați, care nu ar vrea să vadă un simbol spiritual folosit de un politician în fața camerei de televiziune.

Ați observat și în România că asta mai degrabă îndepărtează oamenii de biserică ca organizație, fără ca acei oameni să se îndepărteze de religie, pentru că – ați și constatat, vorbind cu oamenii, cu taximetriștii – ei critică Biserica, dar pasul doi e să spună că sunt creștini ortodocși.

Asta e o tendință pe care o regăsim nu numai în România, e o tendință a lumii contemporane. E un fenomen pa care cercetătorii îl numesc individualizarea credinței și privatizarea credinței. E o tendință care nu consideră la fel de importantă participarea colectivă, ci mai mult practica personală.

O construcție cum a vrut Biserica

Ne-a rămas controversa ultimă, care ține cumva de ordinal estetic să spunem, care este arhitectura acestei catedrale. O muscă supradimensionată, citați un architect, în loc să fie o Sfântă Sofie a Bucureștilor. Cum s-a ajuns tocmai la acest proiect? Și este el inestetic? E urât? Casa Poporului e urâtă, de pildă. Noi spunem că e mare dar e urâtă.

În primul rând, fiindcă ați menționat Casa Poporului, țin să precizez că cartea se referă foarte des la cât de multe sunt asemănările, mai mult decât distanțările, dintre cele două, nu numai referința la popor, care sună populist, dar și nuanța lor naționalistă.

Din punct de vedere estetic, evident că putem să avem oameni care o apreciază și alții care nu o apreciază. Dar dacă vorbim cu arhitecți și cu specialiști în domeniu, atunci lucrurile se schimbă puțin. Până și arhitectul care s-a ocupat de design-ul acestei catedrale și care a lucrat și la alte catedrale care au fost construite în ultimii ani, mai ales cea din Bacău, a considerat că el a câștigat licitația pentru că a fost cel care s-a ținut cel mai mult de cererile bisericii.

Asta deja ne spune că nu putem să avem pretenția ca acestă catedrală să fie în același timp un reper de patrimoniu și să fie și un simbol național. Patriarhul și conducătorii bisericii și-au dorit să pună împreună mai multe, în același timp. Sunt niște limite care țin de proiect, de timp și de bani. Ceea ce a ieșit e ceva pastiș, adică folosirea multor stiluri arhitecturale.

În fine, ce am vrut să spun este că din punct de vedere arhitectural nu poate fi considerat un obiect de valoare. Este un proiect care a fost realizat urmând 100% cerințele bisericii, punctul de vedere ideologic al bisericii.

Evident că dacă s-ar fi fost construit numai cu banii bisericii, ar fi fost mai puțin problematic, dar cum e construit în mare parte cu banii publici, devine și mai controversat.

Pentru că ați vorbit de rolul pe care îl are spațialitatea și felul în care arată o catedrală națională înseamnă, de fapt, cum înmagazinezi memoria, adică spune ceva despre raportarea ta la prezent și la memorie.

Foarte bine punctat și un mare arhitect modernist din anii 20 spunea că, din punctul lui de vedere, arhitectura era un fel de dorință a unui popor de a se translata în spațiu. Și dacă ne uităm la catedrală, cred că putem să spunem multe despre România contemporană, din păcate, pentru că există alte biserici foarte apreciabile și din punct de vedere arhitectural. Dorin Ștefan este unul arhitecții care știu să împace nevoile bisericii cu nevoile arhitecturii. Chiar dacă au fost folosiți mulți bani pentru acest proiect, nu s-a reușit să se construiască un obiectiv arhitectural prestigios, de valoare.

Mai ales că noi ne facem titlu de mândrie din bisericile care au intrat în patrimoniu, cele din Maramureș, cele din nordul Moldovei.

Tocmai din acest motiv, dacă ne uităm la harta construcțiilor de după 1990, vedem mai mult o gaură spre nord și mai ales nord-vest, spre Transilvania, unde au fost construite catedrale ca proiect al României mari, de eterogenizare religioasă. Din acest motiv, după 1990 s-a construit mult mai mult în zona de sud și est. Acum și faptul că s-a folosit foarte mult beton ne spune despre un nou index vizual, care nu a fost în România până acum. E o tendință nouă, care foarte rar îmbogățește vizual spațiul din jur.

E grăitor faptul că unii din teologii care au amploare în discursul public și care sunt foarte des gata să apere biserica, în același timp au spus că au avut niște dubii față de acest proiect. Deci chiar dacă până și oameni care de obicei sunt apologeți față de ce face biserica n-au fost convinși de acest proiect, înseamnă că ceva n-a mers cum trebuia.

Ați avut un dialog cu biserica? Ați obținut informații?

Când făceam o cerere, era nevoie de o binecuvântare, adică un document care uneori mi-a fost eliberat. De fiecare dată când voiam să vorbesc cu cineva care să fie mai sus decât un preot, era nevoie de această binecuvântare. Evident că această treaptă birocratică îngreunează totul, munca de cercetare.

Cartea a fost scrisă în engleză și nu prea a avut amploare în România, dar a fost dorința mea să fie tradusă în română, tocmai pentru că mi se pare că e un subiect relevant

Ca în multe alte cazuri, principiul e follow the money și evident că în cazul catedralei descoperi multe.  

The post Follow the money pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Patriarhul ar fi un bun prim-ministru Interviu cu antropologul italian Giuseppe Tateo appeared first on spotmedia.ro.

You May Also Like

Test ieftin și rapid de salivă pentru cancerul de prostată

Oamenii de ştiinţă au dezvoltat un test de salivă, care ar putea…

Ucraina, o nouă problemă! Trebuie să împartă armele occidentale pe categorii: care pot lovi în Rusia și care nu. Cum s-a ajuns aici?

În fața infanteristului se întinde pământul ars, marcat cu trunchiuri retezate de…

Fabrica de pensionări anticipate de la Spitalul Gerota. Angajații MAI, pensionați pentru depresie

Este anchetă la Spitalul Ministerului de Interne, Dimitrie Gerota, după ce ofiţerii…

Franța, Germania și Polonia, ținte constante ale dezinformării ruse

Înaintea alegerilor europene, Franţa, Germania şi Polonia au devenit „în permanenţă” ţinte…