ce-i-a-reusit-lui-macron
Ce i-a reușit lui Macron

Poate că este tentant să judeci convențional decizia președintelui Macron de a dizolva Adunarea Națională, precum și rezultatul acesteia. Dar pe undeva, ar fi ca și cum ai compara mere cu pere, având în vedere că, în realitate, și decizia, și rezultatul numai ceva convențional nu au fost.

Întâi să luăm decizia. Pentru firul analizei, există două paliere: cel constituțional și cel politic.

Strict conform parametrilor constituționali, Macron nu se afla nicidecum în situația de a dizolva camera inferioară, având în vedere că guvernarea, chiar dacă fragilă, era funcțională, iar actul de legiferare, deși tot mai complicat, nu prezenta (încă) blocaje chiar insurmontabile.

Așadar, dacă Macron ar fi jucat convențional, în primul rând că nu ar mai fi existat dizolvarea. Palierul constituțional nu doar că nu îl împingea spre o măsură atât de radicală, ba din contră, după cum este croit, îl invita imperativ să găsească soluții ordinare și de la caz la caz, în cadrele ecuației parlamentare rezultate după alegerile legislative din 2022.

În schimb, palierul politic este ceva mai ambivalent decât cel constituțional. Nu ambiguu, ci ambivalent.

Altfel spus, din punct de vedere politic, pe de o parte Macron avea toate argumentele să nu dizolve Adunarea Națională, după cum, pe de alta, avea și toate motivele să o dizolve.

Un prim aspect interesant aici este acela că, din perspectiva palierului politic, modul de acțiune convențional se poate aplica și în caz de nedizolvare, și în caz de dizolvare.

Să le luăm pe rând.

Faptul de a nu dizolva Adunarea Națională ar fi trădat caracterul convențional al abordării prin aceea că președintele se mulțumea să întindă și să tot întindă pelteaua. Cu alte cuvinte, să conserve ecuația parlamentară rezultată în 2022 (cu dezavantajele, dar și avantajele ei), să legifereze tot mai greu și să guverneze tot mai întortocheat. Dar măcar, procedând astfel, nu s-ar fi expus nici riscurilor majore (precum cel de a face potențială pârtie intrării extremei drepte pe porțile de la Matignon și apoi unei coabitări delicate cu gruparea Le Pen-Bardella) și nici oprobriului public (președintele a fost extrem, extrem de criticat de toată lumea, din tot spectrul, inclusiv sau poate mai ales de către cei din tabăra sa).

Dar la fel de bine, și faptul de a dizolva Adunarea Națională ar fi putut trăda un caracter convențional al gândirii și acțiunii lui Macron. Asta, însă, într-o singură situație, anume aceea în care obiectivul lui Macron ar fi fost de a obține majoritatea absolută pentru macroniști, în Adunarea Națională, sau măcar un scor foarte apropiat de acest prag (așa cum, pare-se, destule voci, din Franța și din afara ei, îi interpretaseră și continuă să o facă logica avută în vedere).

Dacă acesta ar fi fost obiectivul lui Macron, demersul ar fi fost pe undeva comparabil cu decizia care a stat la baza ultimei dizolvări a Adunării Naționale, cea din 1997. Atunci, președintele Jaques Chirac, aflat într-o situație infinit mai favorabilă, urmărise nu să obțină o majoritate, ci să obțină o majoritate încă și mai confortabilă (a fost un eșec monumental, cu care a și intrat în istorie, Chirac pierzând majoritatea pe care o avea).

În cazul lui Chirac, fusese vorba de o decizie politică, nicidecum de una cu temeiuri constituționale. Dacă Macron ar fi urmărit ceva în genul obiectivului avut în vedere de Chirac, adică ceva legat de o majoritate și atât, ar fi însemnat, măcar prin asta, că dizolvarea sa era rodul unei gândiri convenționale. Dar nu este cazul, căci în esență Macron nu a urmărit ceva legat de „majoritatea mea” (și voi explica asta mai jos).

E drept că Macron a dictat o dizolvare din motive de politică, nu de Constituție, iar sub acest aspect seamănă cu ceea ce făcuse Chirac. Dar dincolo de acest punct, nimic din ceea ce a făcut Macron nu mai are vreo legătură cu cea din ceea ce făcuse Chirac.

O indică în primul rând contextul diferit, care există azi.

Macron a dizolvat Adunarea Națională în seara în care au fost anunțate rezultatele alegerilor europarlamentare, așadar, în momentul în care Franța și Europa tocmai erau izbite de șocul victoriei fără drept de apel a extremei drepte.

Obiectivul de fond urmărit de Macron prin decizia anunțată în acea seară a fost de a forța electoratul francez să oprească ascensiunea evidentă a extremei drepte. Iar tehnic, acest lucru nu se putea face decât simetric, adică tot la urne.

Evident, alegerile europene nu mai puteau fi refăcute, prin urmare instrumentul rămas era cel al altui tip de scrutin. Iar alt tip de scrutin nu exista în afara legislativelor naționale anticipate. Dar pentru asta, era nevoie de dizolvarea Adunării Naționale.

Dacă francezii nu ar fi lămurit concret și nechestionabil, deci prin alt vot, care este de fapt statutul actualizat al extremei drepte, ei bine, ar fi urmat ani buni (până la legislativele și prezidențialele organizate la termen) în care extrema dreaptă franceză ar fi clamat și proclamat că, în realitate, pornind tocmai de la rezultatele europarlamentarelor, Franța înseamnă în primul rând RN, RN are dreptul de a guverna, iar Macron, refuzând anticipatele, este uzurpatorul-șef al voinței francezilor.

Dacă Macron nu i-ar fi trimis urgent pe francezi la vot, pe 30 iunie și 7 iulie, este ușor de imaginat că în următorii ani, exploatând un asemena discurs și coroborând asta cu erodarea suplimentară a guvernării centriste, partidul familiei Le Pen s-ar fi putut îngrășa enorm. Iar stupoarea potențială de peste trei ani nu e exclus să o fi putut depăși pe cea din seara europarlamentarelor.

Macron a acționat, însă, neconvențional.

Căci a organizat un scrutin anticipat nu pentru a-și consolida echipa parlamentară și guvernamentală, ci pentru a avaria mașinăria extremei drepte.

Cu siguranță –  date fiind experiența, accesul la informație, intuiția și mașinăria de rafinare a analizei de care dispune – a fost convins că trupele sale vor suferi pierderi majore, dar suportabile  în condițiile în care miza sa era de a câștiga războiul (scenariul maximalist) sau de a împinge inamicul pe poziții mult mai defavorabile (scenariul realist).

Acest din urmă scenariu este de altfel și cel care s-a impus, cel care a rezultat în urma turului doi al alegerilor legislative anticipate.

În confruntarea cu extrema dreaptă, soldată cu un recul major al acesteia în condiții de maximă legitimate, francezii și Macron însuși au câștigat timp prețios inclusiv pentru abordarea anului prezidențial 2027. Au dat totodată un semnal prețios pe plan extern, într-o Europă izbită în plin de flagelul extremist și în contextul unui an electoral absolut teribil în America. Nu în ultimul rând, grație gândirii (din nou neconvenționale) a lui Macron și mulțumită înțelepciunii evidente a electoratului francez, așteptările și investițiile lui Putin în extrema dreaptă din Franța au înregistrat reculuri și daune semnificative.

Nu este deloc puțin lucru! Ba, probabil, este aproape maximum din ceea ce, în circumstanțe tot mai turbulente, putea fi obținut.

Iar Macron, mutând centrul de greutate al obiectivului politic clasic/convențional, este cel care, în pofida obstacolelor obiective și subiective, a creat condiții optime pentru ca acest lucru să se întâmple.

Lui Macron îi va fi mai greu decât deja îi era să conducă Franța. Noului guvern îi va fi din cale afară de dificil și simplul fapt de a se forma, dar și mai complexul fapt de a se achita de sarcina guvernării într-o manieră care, concomitent, să țină finanțele în echilibru, să mențină creșterea economică pe un trend ascendent, să dea satisfacție celor mai greu de împăcat zone ale electoratului său pestriț.

Dar lucrul cel mai important, dacă privim imaginea de ansamblu, este acela că extremei drepte i-a fost tăiat elanul și i s-au creat condiții de dispute intestine. Extrema dreaptă franceză nu se mai poate prevala de succesul important de la europarlamentare și, nu e deloc exclus, e obligată la un proces și mai accentuat de îndepărtare de sine decât cel operat deja în ultimii ani sub bagheta lui Marine Le Pen. Proces în general de rebranduire sau, în terminologia franceză, de dediabolizare.

Pentru a deveni mai atractiv pentru mainstream, partidul lui Le Pen a încercat să acopere cu mult fond de ten ridurile care îl ținuseră decenii în zona marginii eșichierului. Ba mai mult, Marine însăși a fost obligată să împartă popularitatea și puterea cu Jordan, tânărul de 28 de ani care a devenit mascota cu TikTok sex-apeal a formațiunii extremiste.

Au fost eforturi mari din partea lui Le Pen, făcute probabil cu numeroase dureri în suflet, dar per ansamblu s-au dovedit inspirate, dovadă creșterea evidentă a partidului.

Totuși, după aceste legislative anticipate la originea cărora s-a aflat gândirea neconventională a lui Macron, RN e forțat la noi și mai îndrăznețe eforturi de „dediabolizare”. Iar sarcina aceasta nu e exclus să creeze în partid tensiuni deopotrivă la vârf și la fierul ierbii.

Cu cât extrema dreaptă întruchipată de Le Pen și Bardella va semăna mai puțin cu ceea ce fusese inițial, cu atât va avea șanse să se apropie de putere. Dar mai ales, cu atât va fi mai inofensivă (spre constructvă chiar) dacă, într-un moment din viitor, va câștiga-o totuși.

Legislativele anticipate de zilele trecute au creat condiții și pentru o asemenea direcție, în ceea ce privește RN.

Așa cum, fapt extrem de însemnat, chiar dacă abia începe să fie discutat, legislativele anticipate dictate de Macron e posibil să împingă Franța către o paradigmă care până acum i-a fost străină: guvernarea de coaliție, fluidizarea interacțiunilor dintre marile blocuri politice și ideologice. Această guvernare,  rezultată după 7 iulie, va fi un test major în acest sens.

Franța a trecut prin coabitări între un președinte de o culoare și un guvern de alta. Dar acum în prim-plan apare scânteia coabitării intra-guvernamentale.

Macron, aflat la ultimul său mandat, o lasă moștenire. Cel puțin ca tentativă, cel mult ca praxis de lung parcurs.

P.S.: Scriam, înaintea primului tur al anticipatelor pentru Adunarea Națională, că nu este de neînțeles și nici de criticat dizolvarea dictată de președintele Macron. Lucru validat din plin de rezultatul demersului. Câteva elemente merită reluate mai jos, întregul text e disponibil în link-ul de la final.

  • „Emmanuel Macron joacă la risc deja de șapte ani, de când a ales o cale excentrică pentru a-și adjudeca prima oară președinția. Nu neapărat o cale nebătută, căci centrisme precum cel promovat de Macron mai înmuguriseră și înfloriseră în istoria celei de-A Cincea Republici. Însă al său a fost singurul care a și rodit. Din perspectiva luptei pentru președinție, a rodit de două ori, maximum posibil”.
  • „Privită prin prisma celor patru momente de mai sus, noua aventură a președintelui francez, cu dizolvarea Adunării Naționale, nu ar mai trebui să pară chiar atât de inexplicabilă și ori lipsită de sens”.
  • „În ciuda reacțiilor acide din multiple direcții, riscul pe care președintele francez și-l asumă din nou pare destul de calculat”.
  • Dacă în 2017 și chiar în 2022, Macron își putea imagina să alerge după idealuri, în 2024 doar stinge incendii și sapă șanțuri pentru a evita propagarea altora. Dacă va reuși măcar asta, nu e deloc puțin lucru”.

Ce face Macron

Articolul Ce i-a reușit lui Macron apare prima dată în Universul.net.

You May Also Like

Adio „bilet câștigător”? Ar putea discipolul să-și distrugă maestrul în cursa pentru alegerile prezidențiale din Franța?

O rivalitate emergentă ar putea distruge „biletul câștigător” al extremei drepte franceze,…

Un membru al US Navy a încercat să acceseze dosarele medicale ale lui Joe Biden

Un marinar al US Navy a încercat să acceseze dosarele medicale ale…

Legiştii nu sunt de acord cu OUG 84/ 2024: Testarea toxicologică în afara sistemului medico-legal, improprie/ Rezultatele, extrem de contestabile

Consiliul superior de medicină legală a transmis, duminică după-amiază, că nu a…

Casa Albă critică vizita efectuată de Viktor Orban în China

Statele Unite sunt „preocupate” de vizita premierului ungar Viktor Orban în China…